Organizatorii au hotărât să le împrăștie, frumos desenate, de culoarea sângelui, nu într-un singur spațiu, ci peste tot pe străzile din jurul Teatrului Calderon, sediul principal evenimentului. Așa se face că am dat nas în nas cu steaua lui Banderas, a Penelopei Cruz, a lui Imanol Arias sau Paz Vega și câte și mai câte. Recunosc că le-am ocolit cu grijă, le-am lăsat neatinse în roșul lor strălucitor, contrastând cu verdele covorului, pentru că, în acest an, și celebra culoare a covoarelor care deschid drumul la toate festivalurile lumii au fost schimbată aici. Acum călcăm pe verde, semnul speranței. Avem nevoie de ea.
Deși în timpul unui festival trăim închiși în săli, departe de vuietul străzii, cinematograful adăpostit acolo nu este altceva decât reflexul captării unor alte vuiete, ale altor străzi, altor lumi, mai apropiate sau mai îndepărtate de noi. Și imaginea nu este deloc una exaltantă, a pulsului normal al existenței. Dar, văzând atâtea filme despre violență, emigranți fără loc sub soare, primejdia războiului, prostituție, despre o umanitate înrăită, în derivă, te întrebi dacă nu cumva așa a ajuns să arate normalitatea. Multe filme au fost de-a dreptul transpuse din cazuri reale pe peliculă, statutul lor fiind, undeva, între ficțiune și documentar.
Actrița Marisa Paredes, distinsă cu Un spic de aur de onoare
Într-o închisoare din Republica Dominicană, deținuții bărbați comunică prin semne speciale, denumite "limbajul ciocănitoarelor" Carpinteros, cu femeile încarcerate. Se nasc incredibile povești de dragoste, de apropiere umană, încheiate tragic, respinse de ființe pentru care nu mai există nimic decât răzbunarea animalică. Ele l-au inspirat pe Jose Maria Cabral care și-a instalat camera chiar în locurile de detenție dominicane din Naiajo și Victoria. Pentru The Rider, cineasta americană de origine chineză Cloé Zhao nici nu a mai apelat la actori, a încredințat rolurile principale chiar eroilor de universul cărora s-a apropiat, cel al călăreților de rodeo.
De altfel, ar fi fost și greu să găsească pe cineva care să aibă nu numai talentul unui sportiv, ci și forța, determinarea de a se ridica de jos după un accident, de a lua viața de la capăt, de a sugera că însăși identitatea sa este inclusă în condiția de Rider. De altfel, interpretul neprofesionist Brady Jandreau a câștigat Premiul de interpretare iar filmul a fost încununat cu lauri importanți ai competiției: Espiga de plata (Spicul de argint), a doua distincție în ierarhia festivalului și Premiul Pilar Miro acordat unui nou regizor, autoarea, descoperită la Sundance, leagănul tânărului cinematograf independent, fiind la al doilea titlu. Își merită cu prisosință succesul.
Alți doi actori spanioi onorați cu un spic de aur pentru întreaga activitate, Emma Suarez și Luis Tosar
În filmul, său mitologia americană a westernului nu este doar un fundal pitoresc. Acolo, în legendarele "mari spații", trăiesc oameni pentru care existența însăși este o continuă luptă. Și în The Nile Hilton Incident, al regizorului suedez de origine egipteană Tarik Saleh, marele câștigător al acestei ediții, intruziunile realității imediate sunt recognoscibile, dar punctul de pornire al narațiunii, asasinarea unei prostituate într-un hotel de lux din Cairo, incident ce va declanșa o investigație cu urmări ample, nu este deloc original. Juriul a fost, însă, cucerit, copleșindu-l cu Espiga de oro (Spicul de aur), Premiul pentru cea mai bună regie și Premiul pentru cel mai bun scenariu.
Spre uimirea și dezamăgirea criticii, mai ales a celei autohtone, dar și a publicului din seara închiderii festive, care a reacționat pe măsură, prin aplauze reținute, spre deosebire de entuziasmul care a însoțit anunțarea distincțiilor pentru amintitul The Rider.
Au rămas, în afara premiilor destinate autorilor, filmele unor nume cu răsunet, cum ar fi Potok (Chipul) al Agnieszkăi Holland, propunerea poloneză pentru apropiatul Oscar, o dramă deconcertantă a ambiguității vinovăției. Ce-i drept, Premiul de interpretare feminină a revenit, ex aequo protagonistei Agnieszka Mandat - Grabka, jumătatea câștigătoare fiind Laetitia Dosch pentru rolul din Jeune femme (Monparnasse Bienvenue, de Leonor Serraille), portretul unei tinere care nu prea știe ce să facă din mărunta ei viață. Intrate în competiție cu orgoliul de a fi fost vedete ale unui festival cum este cel de la Veneția, puternicele Foxtrot al lui Samuel Maoz (Israel) și Insulta al libanezului Ziad Doueiri, au rămas să fie preferatele publicului și ale criticii, seduse, amândouă, de imaginea contorsionată, dureroasă, a lumii în care trăim.
O imagine rară în filmele de azi - Librăria
Nu a lipsit nici România din competiția oficială. Selecționerilor le-a atras atenția scurtmetrajul Haine negre al lui Octav Chelaru, o incitantă mică istorie despre ipocrizia atotprezentă. Un actor al Teatrului Național din Iași, din păcate prea puțin prezent pe ecran, Adi Carauleanu - remarcabil în hainele negre ale preoției. Dar, dincolo de victorioși sau nu, un festival, mai ales unul consacrat exclusiv filmului de autor, precum cel de la Valladolid, este și un prilej de pură bucurie cinefilă, cu toată subiectivitatea pe care o implică și pe care ne-o îngăduim să o trăim din plin. Pentru mine una, fericirea a însemnat să văd (chiar în seara deschiderii), filmul regizoarei catalane Isabel Coixet Bookshop (Librăria), după romanul Penelopei Fitzgerald, ale căror cuvinte ce rezumă spiritul povestirii isunt : "Când trăiești prinre cărți, nu ești niciodată singur".
Astăzi, când obiectul numit carte a devenit atât de... nefotogenic, de unde și raritatea sa în imaginile ce ne înconjoară, este un privilegiu rar să trăiești, preț de o oră și jumătate, alături de o eroină care, într-un colț pierdut al Angliei anilor 60, se încăpățânează să deschidă o librărie. Culmea - mai are și ambiția să-l expună în vitrină pe Nabokov, cu Lolita. Călătoria cărților, sosite de la distanță în lăzi bine protejate, ocrotirea lor, ștergerea de praf cu un pămătuf i-ar fi plăcut mult, sunt sigură, lui Truffaut. După cum, din nou sunt sigură, ar fi tresărit odată cu noi, în timp ce urmăream cu sufletul la gură extraordinarul documentar al lui Alexandre Philippe 78/52.
Adi Carauleanu în Haine negre
Misterioasele cifre indică parametrii a ceea ce avea să fie numită cea mai amețitoare secvență horror din istoria cinematografului, secvența dușului din Psycho, cu cele 78 de poziționări ale camerei de filmat și cele 52 de tăieturi de montaj. O analiză aproape microscopică a geniului lui Hitchcock, a cărui inventivitate uluiește cu fiecare nouă nuanță descoperită, cu fiecare nouă privire. Am observat, pentru prima oară, cum, de exemplu, direcția în care sunt trimise șuvoaiele de apă din dușul faimos este opusă loviturilor de cuțit. Dacă voi aminti că am văzut documentarul în ultima seară (de fapt, noapte) a festivalului, cred că este inutil să spun că, uneori, există și critici fericiți.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
