Am auzit, de-a lungul timpului, multe astfel de cuvântări, emoționante sau pline de umor, altele doar circumstanțiale, dar care, în esență, se reduceau, mai toate, la a mulțumi gazdelor pentru înalta cinste. Cu trofeul în mână, Tim Robbins, actor, regizor, scenarist (Oscar, Glob de aur, premiu la Cannes pentru Mystic River, respectiv The Player), una dintre puternicele personalități ale Hollywoodului, ne-a ținut cu sufletul la gură. A venit pregătit, cu câteva hârtii, să-și strige neliniștile, durerea, speranța. Știam că și-a probat și altădată vocația militantă, dar nu am avut prilejul să-l ascult pe viu, cum se spune.
La 60 de ani, cu părul complet alb, înalt și tot subțire, cum îl știm de pe ecran, Robbins și-a exprimat admirația plină de înțelesuri pentru țara care a avut un conducător ca Vaclav Havel : „Ferice de dumnevoastră că ați avut un astfel de președinte" (...) Luând ca termen de referință filmul Back in the Future, a lansat o rafală de aluzii mânioase, cu destinație limpede: „Cât despre noi, ne-am întors la anii 50. Într-un fel, prin votul nostru liber exprimat, ne-m întors de bună voie într-o lume a ignoranței, măcinată de neîncredere, de intoleranță. Noi, cei care vă spunem povești, trebuie să ne imaginăm și cum să ne întoarcm în viitor, cum să să ne întoarcem într-o lume a progresului.
Cadru în filmul Iubirile unei blonde
Această schimbare nu se va petrece nici la televiziune, nici cu telefoanele mobile. Alta este corabia. Cei care sunt fericiți la gândul revenirii la anii 50 sunt cei care controlează, deja, programele și algoritmurile prin care ne-au predat unei lumi în care copiii refugiaților sunt destinați abuzurilor proclamate chiar la Casa albă, unei lumi a uriașelor taxe pentru sănătate. Nu, această revoluție trebuie să plece din inimile noastre. Numai că, pentru aceste povești menite să ne zguduie, să miște lucrurile din loc, este incredibil de greu să strângi bani pentru a le aduce pe ecran. De aceea este esențial pentru cultura noastră și pentru umanitate să existe astfel de festivaluri precum cel de la Karlovy Vary. Suntem într-unul din acele locuri în care putem vedea expresia necenzurată a lumii în care trăim. Este datoria noastră de artiști și cetățeni să ne opunem acestei lumi în care copiii sunt bătuți, să ne opunem poterei bătăușe a despoților din această lume. Poate este cu ochii pe noi chiar în această noapte."
Se înțelege că Tim Robbins nu putea să nu-l amintească, în discursul său, pe marele cineast ceh Miloș Forman, plecat dintre noi acum câteva luni și căruia îi este dedicată această ediție a festivalului: „Avem nevoie de inspirația lui Forman, de curajul lui Havel".
Milos Forman cu cele doua Oscaruri pentru Zbor deasupra unui cuib de cuci si Amadeus
Multă lume care nu a avut acces în marea sală a deschiderii, l-a putut doar asculta pe Tim Robbins. L-a așteptat la ieșire să-l felicite, dar oaspetele a rămas să vadă Iubirile unei blonde, filmul lui Milos Forman din 1965, al doilea lung metraj din cronologia unei viitoare impresionante cariere, nominalizat la Oscar și la Globul de aur, selecționat la Veneția. Chiar, câtă inspirație pentru un cineast aflat la începuturi. Câtă siguranță în trasarea contururilor unei mici umanități înduioșătoare, comice în candoarea sa, în simplitatea cu care își trăiește o umilință pe care nu o bagă în seamă, mulțumită cu puținul adus de clipă.
Fetele urâțele din scurtmetrajul Concurs al autorului, acum eroine mutate în registru ficțional, cu mărunta lor viață dintr-un orășel de provincie din care au cam dispărut băieții, sunt domnișoarele de o seară, așteptând cu înfrigurare să fie invitate la dans de bravii soldați aduși special de un activist descurcăreț. Nu mai văzusem demult filmul, dar aveam în memorie câteva scene regăsite acum cu acceași plăcere și admirație pentru intuiția fără greș a lui Forman în descrierea unei aventuri naive, în care până și inevitabila poltronerie sau neînțelegerea adulților au farmecul lor. Țineam minte paltonașul ușor scămoșat al Hanei Brejchova (sora frumoasei Jana Brejchova), purtat cu mândrie.
Nu a venit la festivitate și parcă nici nu aș fi vrut să o revăd astăzi, la 71 de ani. Am lăsat-o acolo, la cei 19 ani de atunci, jucând cu nespusă puritate o scenă căreia astăzi i-am spune sexy, neobișnuită în cinematograful socialist al epocii. Pentru că a venit vorba. Eva Zaoralova, critic de film căreia, în calitate de director artistic, i se datorează modernizarea, împreună cu Jiri Bartoska a festivalului, începând din 1994, apropiată a lui Forman, evoca: „De ce Italia, o țară capitalistă are filme bune iar Cehoslovacia, o țară socialistă, nu?".
Râdeau cu toții, ca de o glumă bună. Peste numai câțiva ani, Noul val cehoslovac dovedea că se poate. Prin Forman și colegii săi, o generație de aur, Ivan Passer, Vera Chytilova, Jiri Mentzel, Jaromil Jires, Jan Kadar, Juraj Jakubisko, Jan Nemec, cu toții omagiați, într-un fel sau altul, în zilele acestei ediții.
Vezi si: Radu Jude în competiția oficială a Festivalul internațional al filmului de la Karlovy Vary
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
