Coronavirus - COVID 19
România în stare de alertă
-
confirmate
-
vindecate
-
decese
Sună-ne (Luni - Vineri, 09:00 - 18:00) sau scrie-ne la numărul 0772.264.642 sau la adresa de e-mail [email protected] și pune intrebări despre coronavirus, situații sociale, medicale, suport psihologic. Semnalează situații deosebite.

Astrolog rus: Conflictului din Ucraina va declanșa Al Treilea Război Mondial

Crişan Andreescu / 17 aug 2014 / 16:10

Pavel Globa, un cunoscut astrolog rus,  care a prezis cu exactitate atentatele din septembrie 2001, revine în actualitate cu o prezicere pe care a făcut-o în 2004, spunând că în 2014 va începe cel de-al Treilea Război Mondial.

În urmă cu patru ani, Pavel Globa a prezis că Ucraina nu va mai exista. În 2014, Rusia va intra în război din cauza celebrului blestem al lui Lermontov, potrivit site-ului efemeride.ro.

Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la nașterea marelui poet și prozator Lermontov, datele legate de ceremoniile care vor fi efectuate în memoria sa, vor fi nefaste pentru Rusia, a spus Globa. Astrologul crede că Mihail Lermontov a avut viziuni întunecate și nu întâmplător a scris poemul Demonul.

În anii în care au celebrat nașterea sau au comemorat moartea, Rusia a avut parte numai de catastrofe. Lermontov s-a născut în 1814, iar exact după o sută de ani s-a declanșat Primul Război Mondial și a murit în 1841, într-un duel. După exact o sută de ani Rusia era atactă de Germania.

Anul 2014 unește două simboluri ale zodiacului persan și chinezesc, respectiv Cocoșul de aur și Bivolul galben de Foc, cele două culori ale steagului Ucrainei, spune Globa. În 2008, într-un interviu, astrologul spunea că în perioada 2014-2020, vom avea parte de cataclisme, care vor începe din Ucraina.

Citește și: SFÂNTA MARIA. Arsenie Boca, despre rugăciunea pe care trebuie să o rosteşti

 

Astrologul rus nu exclude și posibilitatea ca Ucraina să se unească cu Belarus. Până acum, Globa are preziceri care s-au adeverit. Dezmembrarea URSS, venirea lui Putin la putere, atentatele din 2001, apusul dictaturii lui Fidel Castro.

Pavel Globa a mai prezis că președintele Obama va fi asasinat, după care începe războiul. Sistemul politic și cel economic se vor schimba și că aproape fiecare țară va fi condusă până în 2020 de către o femeie. Criza economică se menține până în 2020, moment în care harta politică se va rescrie. Organizații scandinave și baltice vor forma o uniune a nordului.

Anul bivolului galben este un an extrem de dificil pentru Rusia. În ani din această zodie s-au născut Hitler și Napoleon, dușmanii de moarte ai Rusiei. El prezice destrămarea Ucrainei și formarea a trei regiuni, dintre care două se vor alipi Rusiei.

Nici Baba Vanga nu a fost oprimistă legată de anul 2014. Aceasta  a prezis o epidemie de cancer de piele. Profețiile continuă și mai înfricoșător. Al treilea Război Mondial începe și va dura 10 ani. Molima va decima populația europeană. Părintele Iustin Pârvu, cu cinci zile înainte să moară a spus că mai sunt 12 luni și începe urgia.

Vin cutremurele, mai mici, mai mari. Acum apropierea sfârșitului va fi, când Dumnezeu o să vrea. Faptul este că nu ne mișcăm deloc, rămânem în amorțire. Nu se face nimic, parcă suntem stăpâniți de un duh al îndărătniciei. Vedem cu ochii, auzim cu urechile și nu credem. Așa că nu știu ce o să mai fie, dar deocamdată stăm pe o poziție foarte critică și primejdioasă pentru mântuirea noastră.

Părintele Arsenie Boca spunea că vor veni vremuri foarte grele. Vor cădea și cei aleși. Îmi pare rău că sunteți cei din urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe și alte îngrădiri. Vor lua totul. Să știți că mulți vor pleca din țară, dar puțini se vor întoarce.

Demonul, de Lermontov

Partea I

Mâhnitul Demon, singuratic,
Peste pământ zbura tăcut,
Şi fruntea lui ca de jăratec
Îşi amintea despre trecut
Când în lumină orbitoare
Ca heruvim el strălucea,
Şi când cometa călătoare
Schimba cu el o salutare
Şi-alintător îi surâdea;
Când dintre neguri de vecie
Setos de-a şti, sta urmărind
Toţi aştrii-n caravană vie
Prin necuprinsuri pribegind ;
Şi fericit putea sa fie
Ca-ntâia lumii creatură,
Străin de îndoieli şi ură,
Şi veacuri sterpe-n lânced şir
Nu-i tulburau senina minte...
Şi multe, multe...dar ce-a fost
Nu mai putea şi n-avea rost
În voie să-şi aducă-aminte !

II

De mult, proscris, el rătăcea
Prin trista lumilor risipă,
Şi veacul după veac fugea,
Cum fuge clipa după clipă,
În uniform şirag nenfrânt.
Stăpân pe-acest mărunt pământ,
Cu silă-n neagra lui pornire
El uneltea, si-n drumul său
N-afla nicicând împotrivire –
Şi s-a scârbit de-atâta rău.

III

Peste Caucaz, cu norii-alături,
Cel izgonit din rai plutea ;
Sub el Kazbekul în omături
Ca diamantul scânteia;
Şi-adânc, cu povârnişuri sterpe,
Ca unduirile de şerpe,
Cotea Darialul luminos,
Iar Tereku, ca leu-n salturi,
Zburlindu-şi coama viforos,
Urla, şi păsări din înalturi,
Şi fiara-n munţi cu răget crud,
Al apei vuiet îl aud ;
Şi nouri auriţi, în zare,
Plutind alene dinspre sud,
Îl însoţesc spre nord, spre mare ;
Iar stâncile, ce-n grea grămadă
În mreji de taine pirotesc,
Îşi pleacă frunţile să vadă
Cum valuri repezi licăresc ;
Înalte turnuri de castele,
Din stânci privesc cumplit şi treaz -
Sunt uriaşe santinele,
La poarta mândrului Caucaz !
Sălbatică şi minunată
Era divina lume, toată ;
Dar mândrul duh, cu mut dispreţ
Privi ce Domnul său crease,
Şi-nalta fruntea sa rămase
Încremenită sub îngheţ.

IV

Sub el, cu vie frumuseţe,
Privelişti noi răsar din zbor :
E Gruzia , şi văi măreţe
Se-astern ca un bogat covor ;
Rai fericit, rai pământesc !
Par plopii piramizi semete ;
Pâraie'n zvon rostogolesc,
Pe fund, prundişuri colorate;
Prin tufele de trandafiri,
Privighetorile-nfocate
Slăvesc frumoasele furate
De glasul dulcei lor iubiri.
Cinarii deşi, umbrind cuminte,
Cununi de iederă-mpletesc ;
Sunt peşteri unde,-n zi fierbinte,
Sfioşii cerbi se-adăpostesc,
Şi viaţă-n toi, şi strălucire,
Şi frunzele în freamăt blând,
Şi mii de ierburi respirând,
Şi mii de glasuri în vorbire !
Dogoarea dulcilor amiezi,
Mireasma nopţilor senine,
De rouă şi răcoare pline,
Când stelele sclipind le vezi
Ca ochii tinerei gruzine !...
Dar, vai, splendoarea-ntregii firi
Nu poate-n inima pustie
A demonului să învie
Nici forţe noi, nici noi simţiri ;
La toate-aceste, cel semeţ
Privea cu ură şi dispreţ.

V

Cu truda robilor, pe munte,
Gudal, bătrânul, şi-a durat
Castel de ziduri apărat,
Ca veacurile să le-nfrunte.
Pe culmi şi-n văile adânci,
Cad umbrele-i înalte, drepte,
Din turn către Aragva-s trepte
Şerpuitor tăiate-n stânci ;
Pe ele, cu ulciorul, seara,
Cu ceadra fluturând spre brâu,
Prinţesa tânără, Tamara,
Scoboară sprintenă la râu.

VI

De ani, puternicul castel
Priveşte mohorât seninul ;
Dar azi e chef şi larmă-n el,
Zurnaua sună, curge vinul ;
Gudal azi fata şi-o mărită !
Toată rudenia-i poftită;
Sus pe terase, pe covoare,
Mireasa, fetele petrec,
Şi-n râs şi jocuri se întrec.
Ascuns de munţi e roşul soare
Şi umbrele-nserării trec.
Umplând de cântec vesel casa,
Din palme, ritmic, bat pe loc;
Prinzând zurnaua-n mâini, mireasa
S-avântă, sprintenă, la joc ;
Deasupra capului o saltă,
Mladie, zveltă şi înaltă ;
Acum ca vântul a pornit,
Acum, oprindu-se priveşte,
Şi ochiul ei aprins sclipeşte
Sub negre gene, ca vrăjit ;
Acum se-nclină, se-nfioară,
Acum sprincenele-i vorbesc,
De pe covor se-naţă , zboară
Piciorul ei dumnezeiesc ;
De-o dulce voioşie plină
Surâde , gingaşă, senină:
Când luna raza şi-o destramă
Jucând în abur străveziu,
Abia-i cu-acel surâs de-o seamă,
Ca viaţa, tinereţea, viu.
VII

Mă jur pe-al stelelor noian,
Pe răsărit şi asfinţire,
Că nici slăvitul şah persan,
Şi nici un rege pământean
N-a sărutat aşa privire ;
Nici o fântână ţâsşnitoare,
În vechi haremuri, pe căldură,
Cu pulbere răcoritoare,
N-a dezmierdat aşa făptură;
Şi nici o mână aşa păr
N-a mângâiat ,într-adevăr,
Nici chiar în visele-ndrăzneţe ;
Şi de când raiul l-am pierdut,
Mă jur c-atâta frumuseţe
Pe lume nu s-a mai văzut!

VIII

E ultimul ei dans sub soare !
A lui Gudal moştenitoare
Din leagăn liberă trăia ;
Dar mâine, vai, o aştepta
O altă ţară-n depărtare,
Robia crâncenă, haină,
Şi o familie străină.
Şi-ades o tainică-ndoială
Umbrea obrazu-i luminos ;
Mişcările cu-ncetineală
Creşteau atât de-armonios,
Atât de grăitoare toate,
Şi-aşa de simple, minunate,
Că Demonul, de-ar fi zburat,
Şi-ar fi zărit făptura-i clară,
Şi-ar fi adus aminte iară
De fraţii lui de-odinioară,
Şi fără voie-ar fi oftat...

IX

Şi Demonul zări...Deodată,
O tulburare neaşteptată
Simţi în el, ca niciodată.
Iar sufletu-i pustiu şi mut
De-un cântec gingaş s-a umplut –
Din nou a înţeles că-s sfinte
Iubirea, binele, frumosul!...
Şi mult timp, el, întunecosul,
Privi cu drag, privi cuminte,
Priveliştea ce-i sta-nainte ;
Şi visuri care-i aminteau
Despre trecuta fericire
Ca steaua după stea treceau
Sub fermecata lui privire.
De-o forţă tainică cuprins,
Tristeţe nouă cunoscuse ;
Simţirea-i să vorbească-a prins
Un grai în care se născuse.
Că va renaşte este-un semn ?
Nici un cuvânt mârşav, nedemn,
Să afle-n mintea-i nu-i în stare...
Uitarea? Domnul nu-i dăduse;
Dar nici n-ar fi primit uitare!...
.....................................

X

În asfinţit, pe-ngustul mal,
Urmând Aragva ce se-alungă,
Sosit aici din cale lungă,
La nuntă, pe-nspumatul cal,
Zoreşte mirele s-ăjungă.
Cu daruri scumpe încărcate,
Pe urma lui, păşind greoi ,
Vin pe poteci, în stânci tăiate,
Cămilele în lung convoi ;
Cum pasul liniştit şi-l ţin,
Le sună clopoţeii lin...
El însuşi, prinţ de Sinodal,
E-n frunte. Zvelta lui statură
La mijloc strânsă-i în centură ;
Mânerul latului pumnal
Şi-al sabiei sclipesc de stele,
Încrestături de-argint pe puşcă :
Foşneşte ciuha peste ele,
Cu dungi de aur la vipuşcă ;
Mătasea pune flori pe şa,
Căpăstru-n perle, ca sub nea ;
Sub el, fugarul sârg, în spume,
Din Karabah urmaş focos
Al celor mai iuţi cai din lume,
Urechea-şi mişcă sperios,
Şi, sforăind, pieziş priveşte
Cum râul jalnic clocoteşte.
E drum îngust, primejdios!
La dreapta, zid abrupt de stânci,
La stânga, apele adânci.
E ceas târziu. Necontenit,
Din munţi şi codrii plini de şoapte,
Se face noapte, tot mai noapte...
Convoiul pasul şi-a sporit.

XI

În calea lor un paraclis...
Aici, de mult dormindu-şi somnul,
Se odihneşte întru Domnul
Un prinţ de-un braţ vrăşmaş ucis.
De-atunci, orice drumeţ trecea,
După-o străbună cuviinţă,
Lângă altar îngenunchea,
Rugându-se cu umilinţă ;
Şi ocrotit era de cer
De-al musilmanilor jungher.
Dar mirele n-a pus temei
Pe strămoşescul obicei.
Căci Demonul l-a prins curând
În mreaja dulce a ispitei,
Şi el, cu patimă în gând,
Sorbise buzele iubitei.
Când, iată, umbre se ivesc :
Sunt două...patru...se-nzecesc...
Din faţă-npuşcături pornesc !
Ce-o fi ?...Se-nfipse-n scări, sub munte,
Viteazul prinţ, strângând de frâu,
Papaha şi-o –ndesă pe frunte,
Şi-a smuls pistolul de la brâu ;
Trosni năgaica, şi, spre ceată,
Se napusti ca o săgeată...
Rasbubui un pocnet nou,
Şi-un strigăt sparse departarea,
Stingându-se-n treptat ecou...
Curând sfârşi încăierarea :
Izbitiţi de-al luptei viclesug,
Înspăimântaţi , gruzinii fug !

XII

E pace iar. Înghesuite,
Cămilele privesc cu teamă
Spre leşurile risipite,
Şi pacea nopţii o destramă
Cu clopoţeii lor de-aramă.
Întreg convoiul e prădat ;
În jurul morţilor, sub stele,
Flămânzii corbi s-au adunat!
Cei morti n-afla-vor somn uşor
În tihna lespezilor grele,
Alături de părinţii lor;
Şi n-or veni cernite mame,
Surori, în negrele marame,
Jelindu-i mâinile să-şi frângă,
Deasupra raclelor sa plangă !
De-aceea, când de-aici i-or duce,
Pioase mâini vor ctitori
În amintirea lor o cruce ;
Şi iedera, sub soare cald,
Mângâietor o va-nflori
Cu-mbrăţişare de smarald ;
Şi-ades drumeţii s-or opri,
Chemaţi de-a frunzelor arcadă,
La umbra Domnului să şadă...

XIII

Năprasnic, pe cărări abrupte,
Goneşte calul, sforaind
Şi năpustindu-se ca-n lupte
Acum, pe stâncă zăbovind,
Suflând pe nările largite,
Neliniştit ascultă-n vânt;
Izbind deodată- în pământ,
Cu tropot aprig de copite,
Zburlindu-şi coama sub avânt,
O ia n-ainte cu turbare ;
Pe el e-un călăreţ tăcut !
Din când în câd în şa tresare,
Şi-n coamă fruntea i-a căzut.
Lăsând dârlogii în neştire,
Picioarele şi-anfipt în scări,
De pe veşmânt, fără oprire,
Se scurge sânge pe cărări.
Tu, aprig cal, ca o sageată
L-ai scos din luptă pe stăpân,
Dar l-a ajuns prin beznă-ndată
Un osetin c-un glonţ păgân !

XIV

Tot neamul lui Gudal e-n jale,
Norodu-n curte stă mâhnit :
Al cui fugar, zdrobit de cale,
Pe-al porţii prag s-a prăbuşit ?
Şi cine-i călăreţul care
Pe dânsu-i fără de suflare?
Al luptei zbucium şi avânt
În dunga frunţii sunt păstrate.
I-s armele însângerate,
Şi-n sânge-i scumpul său veşmânt;
În cea din urmă opintire
Şi-a nfipt în coamă mana-i grea.
Scurt timp, mireasă, pe-al tau mire
L-a aşteptat privirea ta !
Dar prinţul şi-a ţinut cuvântul :
La nunta lui, din Sinodal,
Vanit-a el gonind ca vântul...
Dar cât e lumea şi pământul
El nu va mai sări pe cal !...

XV

Căzu napasta, fulgerând,
Peste familia tihnita!
Pe-al ei divan e prabuşită
Tamara,-n hohote plângând;
De lacrimi pleoapa i se-ncarcă,
Se zbate pieptu-i furtunos ;
Când, iată, lângă dânsa ,parcă,
Răsună-un glas misterios :
– « Nu plange ! Lacrimile tale
Nu-l pot trezi pe cel ce-i stins !
Zadarnic te topeşti de jale,
Şi ochii mari sunt grei de plâns !
Să pună preţ, el nu-i în stare
Pe chinul tău ; de unde-i dus,
Priveste-acum cu desfătare
Lumini cereşti ; Şi-acolo, sus,
Ascultă-al îngerilor grai...
Marunte visuri şi regrete,
Şi vaietele unei fete
Ce-nseamna pentru cel din rai ?
Dar soarta celui stins în pripă,
Şi umbra pieritoarei vieţi,
Nu preţuiesc nici cât o clipă
Din nesfârşitele-şi tristeţi !

Fără cârmă şi vântrele,
Pe-al văzduhului ocean,
Mii de aştri, mii de stele,
Trec prin linişti de noian ;
Peste şesurile-ntinse,
Peste-al lumii vis stingher,
Norii,-n pâlcuri necuprinse,
Fără urme trec pe cer.
Nu-i îngenuncheză lutul,
N-au mâhnire, n-au nici dor ;
Nu pot regrete trecutul,
Nu visează viitor.
Tu la orice încercare
Fă-ţi din pilda lor temei ;
Calmă şi nepăsătoare,
Şi-mpăcată fii, ca ei !

Şi-ndata ce a nopţii umbră
Va revarsa tăcerea-i sumbră,
Când, ca vrăjit de un cuvânt,
Va adormi acest pământ ;
Când vântul printre stânci va bate
Stârnind şi ierbile uscate,
Şi păsările ascunse-n ele,
Ce-n vbor zbucni-vor uşurele ;
Când pe sub viţele de vie,
Din rouă bând cu lacomie
În noapte, flori vor înflori ;
Când luna-ncet se va ivi
De după munţii ce par temple ,
Ca pe furiş să te contemple ;
Atunci eu voi veni din hău
Să priveghez la capul tău,
Şi peste pleoapele lăsate
Voi ţese visuri minunate... »

XVI

Şi glasul conteni. În zare
Cuvânt după cuvânt muri.
EA, tresărind, în jur privi...
O neştiută-nfiorare
Urcă spre rumenul obraz;
Tristeţea inima-i destrama,
O fură-un dor, o soarbe-o teamă
Se pierde-n negrăit extaz ;
Fierbinte-i gingaşul răsuflet,
Simţirea-i fierbe, şi-al ei suflet
A rupt catuşele lui vechi ;
Prin vine vâlvătăi se-adună...
Iar glasul minunat răsună
Mereu aproape de urechi.
Abia spre ziuă, somnul greu
O dobândi pe ne-aşteptate;
Dar mintea-i depăna mereu
Profetice visări ciudate:
Un tânăr, cu tăcerea geamăn,
De-o frumuseţe fără seamăn,
Se apleca spre dânsa-ncet ;
Era în trista lui privire
Atâta jale şi iubire,
Era atât de mult regret !
Dar nu e îngerul de pază
Ce către cer durează punţi,
Căci nu luceşte nici o rază
În jurul mândrei sale frunţi,
Nici duh din iad ce-ar îngrozi;
O, nu ! Faptura lui străină
Parea şi beznă , şi lumină,
Şi noapte-n miez, şi miez de zi !...

Partea a II a

I

« O, tată drag, cu vorbe grele
De ce o cerţi pe fiica ta ?
Eu plâng : Vezi lacrimile mele ?
De-atâtea ori am plâns aşa.
Zadarnic mirii vin în cete,
Din depărtate cetăţui...
În Gruzia-s destule fete ;
Eu nu voi fi a nimănui!...
O, nu mă dojeni iar, tată :
Tu vezi de mult cum mă topesc
Din zi în zi, mă ofilesc !
Mă sting încet, ca jertfă-s dată,
Şi-o grea otravă sorb avan;
Mă chinuieşte-un duh viclean
Cu-n vis ce-n ispitiri mă ţine ;
Eu pier, îndură-te de mine !
O, du la sfânta mănăstire
Pe fiica-ţi cea cu gând nebun ;
Hristos să-mi fie ocrotire,
Şi lui amaru-ntreg să-l spun.
Mi-e moartă-n lume bucuria...
Ca-n umbra sfintei păci să fiu,
Primească-mă de-acum chilia
Ca un mormânt de timpuriu... »

II

La o sihastră mănăstire,
O duc parinţii ei bătrâni,
Şi rantia de pocăire
Cuprinde tinerii ei sâni.
Dar şi sub grelele veşminte,
Ca şi sub scumpul strai deschis,
Tulburător, ca mai n-ainte,
O urmărea păgânul vis ;
Lângă altar, când liturghia
Se-naltă în solemnul ceas,
Îi destrama cucernicia
Şoptirea unui tainic glas
Prin fumul de tamîie,iată,
Din când în când ,un chip ştiut
Aluneca spre ea tăcut;
Şi pe sub bolta-ntunecată
Sclipea ca steaua-n slăvi afunde,
Şi-o îmbia mereu ...dar unde?...

III

Şede-ntre măguri mănăstirea
Ca-n adâncimea unei gropi.
Îi privegheă nezăticnirea
Şiraguri de cinari şi plopi,
Iar printre ei, de-abia zărită,
Când noaptea pulberea-şi cernea,
La geamul schivnicei, mocnită,
Lumina candelei clipea.
Migdalii trişti, în cimitir,
Umbreau troiţele de strajă
De pe mormintele în şir,
Şi păsările ca-ntr-o vrajă
Îşi împleteau sonora mreajă.
Izvoarele şopteau cu-alint,
Jucându-şi solzii de argint ;
Pe lângă lespezi povârnite
Se înfrăţeau în văgăuni,
Săltându-şi undele zorite
Printr-ale florilor cununi.

IV

La nord, vedeai doar munţi ca norii.
În strălucirea aurorii,
Când fumul peste văi lăţit
Se pierde-n pulberea luminii,
Şi, înturnaţi spre răsărit,
La ruga cheamă meuinii
Când clopotul, cu glas răsfrânt,
Prin limpezimea dimineţii,
Trezeşte lin locaşul sfânt
Când de pe munţi, cu-al ei ulcior,
Gruzina, ca un vis al vieţii,
Scoboară zveltă la izvor,
Atunci, pe crestete zburlite
Purtându-şi neaua de cleştar,
Înalte piscuri zimţuite
Se zugrăvesc pe cerul clar,
Şi-n asfinţitul străveziu
Se înveşmântă-n purpuriu;
Deasupra lor măreţ inrumpe
Şi sparge norii de atlaz,
Cu alb turban şi straie scumpe,
Kazbekul, domn peste Caucaz.

V

Dar inima Tamarei plină-i
De gânduri grele, şi străină-i
De-al bucuriilor senin.
Ea vede lumea ca-mbrăcată
În umbră mohorâtă , toată ;
Nimic în lume nu-i senin,
Ci toate-i sunt prilej de chin –
Şi raza zorilor sublime,
Şi-a nopţilor întunecime.
De cum, în nopţi, răcoarea, ceaţa,
Cuprind pământu ca-n poveşti,
Ea cade în genunchi în faţa
Icoanelor dumnezeieşti.
Suspinu-i tot mai greu se face,
Tot mai aprins, mai plin de dor,
Şi sfâşiind a nopţii pace,
Îl tulbura pe călător.
El cugete : « Vreun duh din munte
Cu-amar se zbate-n lanţuri crunte ! »
Şi cu auzul încordat
Zoreşte calul înspumat...

VI

Cu zbuciumul şi jalea ei
În trista linişte sihastră,
Privind departe cu ochi grei,
Tamara şade la fereastră ;
Oftând, aşteaptă ceas cu ceas...
"El va veni!" şopteste-un glas.
Doar nu degeaba, el în visuri
Îi apărea mângâietor,
Cu ochii trişti şi plini de-abisuri
Privind-o blând, oftând uşor.
Tot dorul care-n piept s-aţine,
Să-l talmăcească nare cui;
La sfinţi încearcă să se-nchine,
Dar inima se roagă lui ;
Iar când adoarme, istovită,
De zbuciumul din piept şi gând,
Se-năbuşa, şi , îngrozită,
Din somn tresare tremurând ;
Ard ochii ei peste măsură,
Tot trupu-i vad de framântări,
Şi gura-i cere-o alta gură,
Şi braţele – îmbrăţişări ...
.................................
.................................

VII

Dormeau în noapte munţii grei,
Şi Gruiza, şi-ntreaga fire,
Când Demonul, ca de-obicei,
S-a pogorât la mănăstire.
Dar multă vreme cel trufaş
N-a cutezat să se atingă
De pacea sfântului locaş.
Şi-ades, aprinsul gând vrăjmaş
Ar fi dorit, plecând, să-l stingă.
Neliniştit şi ros de gânduri,
Sub zidul cu chilii în rânduri,
El dă ocol; stârnit de pas,
Frunzişul, fără vânt, dă glas.
Dar el privi, în noapte stând,
Fereastra ei în zid tăiată;
De-o candelă e luminată,
Un oaspe parcă aşteptând !
Şi , iată, prin tăcerea lină,
Cingarul, zumzetând, suspină ;
Din cântec sunete se scurg,
Asemeni unor lacrimi curg ;
Curg molcom, unul după altul,
Şi cântecul cernea mister,
De parcă nascocit în cer
Fu pentru-acest pământ stingher !
Vre-un înger, au, lăsând înaltul,
Ca vechi prieten a-nceput
Să-i cânte-aici despre trecut,
Voind să-i potolească dorul ?...
Tristeţea dragostei, fiorul,
Azi, Demonul, întâia oară,
Îl simte-n suflet cum coboară'
Să fugă-ar vrea de spaima multă...
Dar aripile nu-l ascultă !
I-s toate gândurile seci.
Minune-apoi! Cum şovăieşte,
Din ochii-ntunecaţi şi reci,
Întâia lacrima porneşte...
Sub zidul cel de vremi înfrânt
Şi azi e-o lespede străpunsă,
De-o lacrimă, de foc pătrunsă,
Ce nu-i de om de pe pământ !...

VIII

El intră, dornic să iubească,
Spre bine-i sufletul deschis,
Gândind : de-acum o să traiască
O viaţă nouă, să renască.
Se-nfăptuieşte al sau vis.
A aşteptării clocotire,
Şi spaima cea de neştiut,
Aşa, ca-n prima întâlnire
Cu sufletu-i s-au cunoscut.
Era o trista prevestire !
El intră, cată – iată, vai ,
Un heruvim, un sol din rai,
Păzind frumoasa păcătoasă,
Cu fruntea strălucind stătea,
Şi, c-o zâmbire luminoasă,
El de vrăjmas o apăra
Şi-n aripa-i o-nvăluia ;
Cereasca-i rază, orbitoare
Fu pentru ochiul necurat,
Şi-n loc de-o dulce-ntâmpinare,
O grea mustrare-a răsunat :

IX

_"Duh desfrânat, duh fără pace,
Ca-n miez de noapte să cobori,
Au cine te-a chemat încoace ?
Pe-aici tu n-ai închinători,
N-a respirat ce-i rău în fire
Nicicând în ăst lăcaş pios ;
Spre ce mi-i sfânt, spre-a mea iubire,
Opreste-ţi pasul ticălos.
Ai fost chemat?"
Răspunde-ndată,
Rânjind a zâmbet duhul rău ;
Privirea lui întunecată
Strafulgera de gelozie ;
Veninul urii din vecie
Din nou ţâşni în pieptul său :
-« Ea este-a mea ! rosti el groaznic.
În lături ! Las-o! Este-a mea!
Târziu i te-ai ivit ca paznic,
N-ai dreptul a ne judeca.
Pe mandra inima-i fierbinte,
Mi-am pus pecetea şi-o ntăresc ;
De-acum, aici n-ai rosturi sfinte,
Eu sunt stăpânul, eu iubesc ! »
Şi heruvimul, plin de jale,
La biata jertfă a cătat,
Şi lin, cu aripile sale
În slăvi cereşti s-a înălţat.
...............................

X

Tamara

O! Cine eşti? Primejdioasă
E vorba ta, şi mă-ngrozeşti !
Din rai sau iad aici soseşti ?
Ce vrei cu mine ?...

Demonul

Eşti frumoasă !

Tamara

Dar spune, spune, cine eşti ?...

Demonul

Sunt cel pe care-n miez de noapte
L-ai ascultat necontenit,
Al cărui gând l-ai auzit
Umplandu-ţi sufletul de şoapte,
A cărui jale o ghiceai,
A cărui faţă o visai.
Sânt cel al cărui ochi striveşte
Orice nădejde şi avânt,
Pe care nimeni nu-l iubeşte ;
Sunt biciul greu care loveşte
Pe robii mei de pe pământ;
Al libertăţii împărat
Şi-al conştiinţei ; nempăcat
Duşman al cerului cel sfint
Al firii rău fară cruţare
Şi, iată ,-acum ţi-s la picioare !
A mea iubire fără nume,
Umil, eu ti-am adus ,şi stins,
Întîiu-mi chin, de-aici ,din lume,
Şi-ntîia lacrimă ce-am plâns,
Ascultă–mă, măcar din milă !
Doar un cuvant, atâta-ţi cer !
Cu el poţi să mă-ntorni , copilă,
Din nou la bine şi la cer.
Cu vălu-i sfânt, a ta iubire
Să mă-nveşminte,iar să fiu,
Acolo, înger nou şi viu,
Pătruns de-o nouă strălucire.
O, numai să m-asculţi cerşesc,
Sânt robul tau şi te iubesc !
De când ţi-am întâlnit privirea
Am inceput ca să urăsc
Puterea mea şi nemurirea.
Eu bucuriile lumesti
Le pizmuiesc ,deşi-s deşarte ;
Mă doare ca nu-s viu cum eşti,
Mi-e groază să te ştiu departe.
Racita inimă pustie
Mi-o rencălzi o rază vie,
Şi,ca un şarpe-nveninat,
Tristeţia-n rană-mi s-a mişcat.
Ce-I veşnicia-mi fără tine?
Şi nefirşita –mi forţă, ce-i?
Cuvinte goale şi străine,
Un templu vast,dar fără zei !

Tamara

Viclene duh ,o taci şi du-te !
Nu cred în duşman ,nu-l ascult..
O ,Doamne! Buzele mi-s mute
La rugaciunea de demult..
Simt o otravă ce omoară,
Cum mintea –mi slabă o-nfioară !
Au,spune ,să mă pierzi voieşti ?
Cuvintul ţi-i venin şi pară...
De ce răspunde-mi mă iubeşti ?

Demonul

De ce ? Nu ştiu ! ...Dar am simţit
Că-s plin de-o viaţă nouă ,bună,
De pe-al meu cap nelegiuit
Smulgând a spinilor cunună,
Trecutul l-am zvârlit în vânt,
Nadejdea-n pieptul meu tresaltă:
În ochii tai văd laolaltă
Şi iadul crud şi raiul sfânt.
Şi te iubesc cum nicioadată
N-a mai iubit vreun muritor ;
Cu vis ce din vecii s-arată,
Cu vis ce-l ştiu nepieritor.
De când exisă universul
Menită-ai fost să mi te-arăţi,
Etern călăuzindu-mi mersul
Prin negrele eternităţi.
De mult, îmi uşura povara
Un nume murmurat de vis ;
Şi numai tu–mi lipseai ,Tamara,
Pe când eram în paradis.
O,de-ai pricepe-a mea durere;
Ca-n veci să n-am vreo mângîiere.
Să rătăcesc din hău în hău,
Răzbit de deznădejdi haine,
Să n-aştept laudă la rău
Şi nici răsplată pt bine;
Tristetea mea să n-aibă soare,
Să tac, stand singur şi semeţ,
În lupta fără de-mpăcare
Şi fără de nimic măreţ!
Să n-am dorinţe ,ci doar regrete,
Nimic să nu mă mai desfete,
Şi tot ce-i sfânt să pângăresc,
Să simt, să văd ,să cuget toate!
Şi-n ură pieptul meu se zbate
Şi totu-n jur dispreţuiesc.
Se împlini blestemul gurii
Dumnezeieşti ,şi ,pentru veci,
Îmbrăţişarile naturii
Rămas-au pentru mine reci.
Priveam nemarginirea-n faţă:
Toti sorii din albastra ceaţă
Îi cunoşteam ca soarta mea..
Curgeau în nimb de aur ,iaraşi;
Dar ,vezi pe fostul lor tovaraş
Nici unul nu-l recunoştea
Atunci ,pe cei proscrisi ca mine,
Înspăimântat am prins să-i strig;
Dar ochii răi , cuprinşi de frig ,
Şi feţele de ură pline
Îmi deveniseră străine.
Vai ,pe nici unul n-am putut
Să-l recunosc sub chipu–i slut!
Şi-atunci , zvâcnind din aripi iară
Gonii cu spaimă în pustiu-
Dar unde? Incotro? Nu ştiu...
Prietenii de- odinioară
M-au renegat ;fu surd şi mut
Tot universul plin de stele,
Precum Edenul dispărut,
Precum ,purtat de valuri rele,
Un vas sfărimat de uragan,
Ce fără cârmă şi vintrele
Pluteste-n voia pe ocean;
Ca-n zori pe cer fără furtună,
Un nour negru ce detună,
Stingher şi nendrăznind sub zări
Să se oprească nicăieri,
Goneşte-n larg ce nu se curmă ,
Lipsit de ţintă şi de urmă ,
De unde şi-ncotro ,mereu,
O ştie numai Dumnezeu!
Scurt timp pe oameni şi-a lor turmă
Am cirmuit-o cu folos,
Scurt timp i-am învăţat păcatul,
Mânjeam sublimul şi curatul,
Huleam tot ce era frumos;
Scurt timp ...uşor orce credinţă
Înnăbuşii în ei pe veci...
Dar meritau a mea silinţă
Făţarnicii ,nerozii seci?
Şi m-am ascuns prin munţi uşor,
Şi rătăceam ca meteor;
Prin întuneric ,singuratic,
Gonea câte-un drumeţ noptatic,
Momit de-o flacără ce–ardea.
Cu calu-n gol se prabuşea
Răcnind zadarnic ,iar pe creste
Doar sângele-i curgea tăcut..
Dar desfătările aceste
Nu multa vreme mi-au plăcut!
Cu uraganele cumplite
Mă-ncăieram adeseori,
În roi de fulgere stârnite
Goneam cu zgomot printre nori;
Prin vijelii,de zbucium dornic,
Aripa-n voia mă purta,
Sa scap de chinul meu statornic,
Să uit ce n-o să pot uita!
O, ce-i strădania umană,
Cu toata truda ei sărmană,
Şi plânsul lumii , milenar,
Pe care domnitoare huma-i,
În faţa unei clipe numai
Din chinul meu fără hotar?
Ce-s oamenii? Ce-i truda lor?
Au fost, vor fi ,se nasc şi mor...
Nădăjduiesc ;de-o fi să-i certe
Judecatorul cel slăvit,
Chiar după ce i-a osândit,
Se poate indura să-i ierte!
Fără liman , tristeţea mea,
Ca mine ,n-are rost, nici capăt;
Ce neputinţă-i pentru ea
Hodina lutului s-o capăt!
Ea, când ca şerpii vrea s-alinte,
Când ,ca să-şi bată joc ,mă minte,
Când sfarmî-al gândului avânt,
Când frige ,arde ,ca o flacă;
E-a fericirii mele raclă,
Şi-a moartelor nădejdi mormânt!..

Tamara
La ce să ştiu a ta-ntristare?
De ce te tânguieşti aşa?
Tu ai greşit...

Demonul
În faţă-ţi ,oare?

Tamara
Să nu ne-audă cineva!

Demonul
Sântem doar noi.

Tamara
Dar Domnul ,sfântul?

Demonul
Spre noi n-o să privească el,
Căci uită , pentru cer, pământul!

Tamara
Dar osândirea ,iadul cel
Ce-n chinuri veşnice te ţine?

Demonul
Ei, şi? Vei fi şi-n iad cu mine !

Tamara
Prieten ,prins de greu tumult,
Oricine-ai fi ,cu jale multă,
Şi liniştea pe veci pierdută,
Eu suferinţa ţi-o ascult.
Vicleană de-i a ta vorbire,
De-s ţintă la minciună eu...
O,cruţă-mă !Căci nu-i mărire
Să pierzi un suflet ca al meu !
N-aş vrea credinţa-mi să se rumpă...
Sânt oare cerului mai scumpă
Ca altele ce sânt de dor
Şi nevinovăţie pline,
Şi-s mai frumoase decât mine,
Şi nici un braţ de muritor
Nu s-a atins de patul lor ?...
Nu !Jură-mi că cinstit ţi-e gindul...
Mă vezi cum sufăr cercetându-l ?
Cunoşti ce-i al femeii vis !
Naşti spaimă-n piptul-mi ce se zbate...
Dar tu-înţelegi , le stii pe toate,
Şi nu ma vei zvârli-n abis !
Deci jură-mi ...ca de azi nainte
Să nu mai semeni rău , dureri !
Au trainicele jurăminte
Nu se mai află nicăieri ?...

Demonul
Mă jur pe-ntâia zi a firii,
Mă jur pe ultimu-i azur,
Pe blestemul nelegiurii ,
Pe veşnic adevăr mă jur.
Mă jur pe chinul prabuşirii,
Pe sacrul biruinţei dor ;
Mă jur pe clipa întâlnirii,
Pe–ameninţarea despărţirii,
Pe visul meu nepiritor
Mă jur pe duhuri , pe înfrângeri,
Pe goana lor din loc în loc,
Mă jur pe veghetorii îngeri,
Vrajmaşi cu paloşe de foc ;
Mă jur pe iad ,pe cer ,pe fire,
Pe tine jur ,ca să-mi rămâi,
Mă jur pe ultima-ţi privire,
Mă jur pe lacrima-mi dintâi,
Pe răsuflarea-ţi ce-n tăcere
Revarsa-al buzelor prinos,
Pe părul lung şi mătăsos,
Pe fericire şi durere,
Pe dragostea ce-ţi port duios ;
Mă jur să fug de răzbunare,
Mă jur să nu mai fiu trufaş ;
De azi din lume va dispare
Cel ce-i al răului făptaş ;
Vreau să mă rog ,vreau să iubesc,
În bine iar să cred voiesc.
Cu lacrimi de căinţă-alerg,
Vrând de pe fruntea mea să şterg
Stigmatul flăcării divine –
Să fie vrednică de tine,
Şi tot ce-i viu, nestingherit
Va înflori, de rău lipsit !
O,cerde-ma :sunt primul care
Te-a preţuit şi te-a-nţeles ;
Şi-am pus puterea-mi la picioare
Şi drept icoana te-am ales
Dă-mi dragostea ce se –nfiripă,
Dau nemurirea mea pe-o clipă ;
Tamara , crede-mi sfântul ţel :
Că-n dragoste ,precum şi-n ură,
Eu sunt statornic, eu nu-nşel !
Eu ,fiul hăurilor reci ,
Spre stele te-oi purta de mână ;
Vei fi pe univers stăpână ,
Şi draga mea vei fi pe veci ;
Privi-vei lumea de departe ,
Neîncercând compătimiri ,
Pământul – fără fericire
Şi frmuseţe , fără moarte_
Pe care-i crima şi tortura,
Pe care nici un suflet nu-i
Să-şi ducă, fără teamă , ura,
Ori subreda iubire-a lui.
Dar poate tu nu ştii ce–nseamnă
Iubirea unui muritor ?
E-al tânărului sânge zbor,
O zi-nsorită-n rece toamnă.
Cine înfruntă desparţirea,
Ispita unui chip frumos,
Ori plictiseala ,istovirea ,
Şi visul van şi mincinos ?
Nu ! Află :nu ţi-e dat de soartă,
Prietenă,ca paşnic stând ,
Tu să te ofileşti curând
Ca jertfă-a pizmelor de rând ;
În lumea-ţi strâmtă şi deşartă ,
Între nepăsători , mişei ,
Speranţe sterpe , teamă vie ,
Tu , între ziduri reci şi moarte ,
Cercând al patimilor greu
Ai să te stingi , în rugi mereu ,
Deopotrivă de departe
De oameni şi de Dumnezeu
O , nu !Tu ,splendidă fiinţă ,
O altfel de osândă ai ;
Te-aşteaptă-o alta suferinţă ,
Şi altfel de-ncântări şi trai ;
Tu lasă vechile dorinţi ,
Şi lumea , sorţii ei meschine ;
În schimb am să-ţi deschid depline
Şi neştiute cunoştinţi;
Iar duhurile mele ,toate ,
Smertite te-or slăvi atunci ,
Şi slujitoare fermecate
Vor aştepta să dai porunci ;
Luceafărului eu cununa
Smulgând-o ţi-o voi da în dar ,
Şi roua ce-oglindeşte luna
Pe-a ta cunună-am să presar ;
Ţi-oi făuri o cingătoare ,
Din asfinţit fâşii rupând ,
Şi tot văzduhul străbătând
Le-oi adăpa cu-arome rare ;
Cu melodii a ta ureche
Necontenit o voi vrăji ;
Din nestemate-ţi voi zidi
Palate fără de pereche ;
Oi cufunda în mări , ca vântul ,
Voi sageta spre stele-n zbor ,
Ţi-oi dărui întreg pământul-
Iubeste-mă !...

XI
Şi-atunci , uşor ,
Atinse gura-i arzătoare
De gura ei care zvâcnea ;
Cu vorbe ademinitoare
La rugăminţi îi răspundea.
Frigând-o apriga privire
Ţintea în ochii rupţi din cer !
Deasupra chipului stingher
Sta-n beznă ,plin de strălucire ,
Necrutator ca un jungher .
Vai, duhul rău e-n izbindire!
Sărutul buzelor lui arse ,
Prin buzele spre el intoarse ,
Otrava mortii a răspândit .
Şi-un strigăt slab şi chinuit
Tăcerea noptii reci o sparse...
Era-n el totul: suferinţă ,
Dojană , dragoste , căinţă ,
O-ntreaga lume de tristeţi ,
Şi rugamintea ce se curmă ,
Şi bun rămasul cel din urmă
A tinerei , sfârşitei vieţi

XII
Atunci , străjerul colindând
În jurul zidurilor grele ,
La miezul nopţii , lânga ele ,
Din toaca lui de tuci sunând ,
Sub geamul fetei s-a oprit
Cu pieptul năpădit de teamă ,
Iar mina cu ciocan de –aramă
Bătaia-n tuci şi-a contenit ,
Şi în tăcerea uriaşă ,
Auzul lui parc-a surprins
O sărutare pătimaşă ,
Un strigăt slab şi-un geamăt stins .
O presimţire necurată
Batrinul piept i-a străbătut...
Dar înc-o clipă-a mai trecut
Şi iar nimic ; din zarea toată
Doar vântul freamăt aducea
De printre crestele cărunte ,
Şi-n pacea nopţii s-auzea
Şoptitul unui râu de munte.
Canonul sfânt , în gândul său ,
Porni cu spaimă să-l rostească ,
Ca de pe-aici să izgonească
Lucrarea spiritului rău ;
Cu degete tremurătoare
Işi face cruce , şi , greoi ,
Pe cunoscuta lui cărare ,
Sub vechiul zid , porneşte-apoi .
........................................
XIII
Părea o zână adormită ,
Aşa cum sta-n sicriu sub giulgi ,
Mai albă decât albii fulgi
E fruntea ei încremenită .
Inchise pleopele erau...
Privind-o , va fi spus oricare ,
Că ochii ei adânc dormeau ,
Şi că în taină adăstau
Sau zorii sau o sărutare .
Vai ,soarele pe ea zadarnic
Aluneca strălucitor ,
Şi rudele ,plângând amarnic ,
În van sarută noaptea lor...
Pecetea ,moarte ,când ţi-o pui ,
Putere s-o sfărime nu-i !

XIV
În nici o zi de sărbătoare
Strai mai frumos şi mai bogat
Tamara-n viaţă n-a purtat .
Şi flori de munţi , nespus de rare ,
Cern , după datina străveche ,
Mireasma lor fără pereche ;
În moarte mâini cum strânse sânt
Iau bun rămas de la pamânt !
Pe chipul ei , încremenit ,
Nimic nu-i amintea sfârşitul
Sub foc de patimi şi de chin ;
Asupra adormitei feţe
Plutea nespusa frumuseţe
A marmorei , acel senin
Ce-i mai presus de simţ şi minte ,
Ca moartea tainic şi cuminte .
Străfulgerând pe buze–abia
Surâsul ei încremenise .
Dar unui ochi ce-atent privise
De multe lucruri triste, ea,
Cu-a ei tăcere povestea ;
Era în ea dispreţul rece
Al sufletului , ce , curând
Ca florile , încet căzând ,
Se ofilesc când vara trece ,
Al gândului din urmă semn ,
Al vieţii duse , van îndemn ,
Şi- adio lumii ce-o-nconjoară .
Era cu mult mai moartă , deci ,
Şi-n inimi , ochii stinşi pe veci
Nasc deznădejde grea , amară ,
Cum în solemnul ceas sihastru
Al asfinţirii – pe când , clar ,
Topindu-se-n ocean albastru ,
S-a şi ascuns al zilei car ,
Zapada –naltului Caucaz
Doar pentru-o clipa mai pastrează
Reflexu-i rumen pe obraz ,
Şi-n depărtări , sub cerul treaz ,
Prin amurgire luminează .
Dar raza asta, care , blând ,
Apare vie , se răsfaţă
În largi singurătăţi şi-n ceaţă ,
Nu se resfrânge lunecând ,
N-o luminează , izvorind
Din înălţimile-i de geaţă !...

XV
S-au pregătit de jalnic drum
Prieteni , şi vecini , şi rude .
Toate privirile sunt ude..
Smulgindu-şi plete sure,-acum ,
Bătându-şi pieptul , mut , Gudal
A-ncălecat cu greu pe cal .
Domol porni înmormântarea ,
Şi-ncet în depărtări s-a şters ;
Trei zile-s şi trei nopti de mers ,
Până s-o face îngroparea...
Lângă-un străbun de veacuri frânt ,
Al cărui nume-l ştie ţara ,
În piatră i-au săpat mormânt
Prinţesei tinere ,Tamara .
Străbunul lui Gudal , cândva ,
Tâlhar în locurile-aceste ,
Cu ascunzişul printre creste ,
Dar ros de boală , suferinţă ,
Biserică a juruit
Să facă, -n semn de pocainţă ,
Pe culmea-naltă de granit ,
Pe unde vulturii s-adună ,
Şi doar furtunile detună ;
Sus pe Kazbek din lespezi groase
Dură lăcaş de rugă , deci ...
În el truditele lui oase
Aflară liniştea de veci ;
Pe stânca ce lupta cu vântul
Creşteau din cimitir stingheri ;
Dar ,oare , e mai cald mormântul
Cand mai aproape e de cer ?...
Ori somnul veşnic fi-va pază
De larma frământatei vieţi ?...
Zadarnic morţii nu visează
Nici bucurii , şi nici tristeţi .

XVI
Prin vinetele spaţii clare
Zbura un înger luminos ,
De pe pământul sters în zare ,
Purtând un suflet păcătos ;
El, îndoielile , oftatul
Le risipea , vorbindu-i blând .
Cu lacrimi îi spăla păcatul ,
Şi chinul i-l gonea din gând
Dar tocmai începu , ca visul ,
Să se audă paradisul ,
Când , cu făptura-i răsculată ,
Tăindui calea prin văzduh ,
Din bezna iadului , deodată ,
Ţişni îngrozitorul duh .
Puternic sta ca o furtună ,
Precum un fulger strălucea ,
Şi-n cutezanţa lui nebună
Răcni cumplit :- Ea este-a mea !

Înnăbuşindu-şi spaima-n care-i
C-o rugă către Domnul drept ,
Lipit de ocrititorul piept
Sta bietul suflet al Tamarei .
Se hotăra cu dânsul ce-i .
El sta din nou în faţa ei ,
Dar , Doamne! Cine să-l cunoască?
Ce crunt mai ştie să privească !
Ce plin de iad e !Ce-nnegrit
De uriaşa vrăjmaşie !
Răceală de mormânt adie
De pe obrazu-i împietrit .
_Piei duh al îndoielii crunte !
Cerescul spirit i-a răspuns .
De-ajuns ai triumfat , de-ajuns;
Dar judecata , să te-nfrunte ,
În clipa asta a venit ,
Şi Domnul drept a osândit !
Azi ,de-ndoieli ea nu se teme ,
Cu-al lutului vremelnic strai
Scăpă de rău şi de blesteme !
Să ştii că sufletu-i în rai
E aşteptat de multă vreme !
Ea-i dintre cei a căror viaţă
E-o clipă doar de chin şi vai ,
În bucurii nu se răsfaţă-
Pe care Dumnezeu anume
L-a plămădit pe voia lui-
De-aceea nu sânt pentru lume ,
Nici lumea pentru dânşii nu-i !
Cu lacrimi şi dezamăgire
Spăşi Tamara tristul vis...
Iar prin durere şi iubire ,
Spre rai ea drumul şi-a deschis !
Şi îngerul privi cu-asprime
La spiritul viclean şi mut ,
Apoi , voios pe- aripi sublime ,
Către cereasca înălţime ,
Cu sufletul a dispărut.
Şi Demonul , înfrânt, sălbatic
Îşi blestema nebunul vis ,
Din nou, trufaş şi singuratic ,
Pribeag rămase prin abis .
Din nou înfrânt porni-n neştire ,
Încrâncenat scrişnind din dinţi ,
Lipsit de ţel şi de iubire
Şi părăsit de nazuinţi !...

Deasupra văii Koisaur ,
Pe-un povârniş abrupt de munte ,
Nişte ruini , de vremi cărunte ,
Şi-aruncă umbrele-mprejur .
Şi –acum copiii , pe-nserate ,
Lângă –un bătrân povestitor ,
Cu spaimă-asculta basmul lor...
Şi , martor vremii minunate ,
Precum un spectru fără grai ,
Cu negrele-i ruini la soare
Castelul sta privind spre plai
Din înălţimi spăimântătoare.
În vale astăzi e-un aul;
Pământul , roditor , sătul ,
Se-mbracă-n verde şi-nfloreşte;
În grea tăcere de cavou
Se pierde-al vocilor ecou ,
Şi pacea totul stăpâneşte .
Pe drumuri caravane vin
Sunându-şi clopoţeii lin...
Un râu ce dintre stei tişneşte
Aleargă-n spume scânteind ,
Şi-n veşnic tânăra-i sclipire ,
De viaţă nouă fremătând ,
Natura , veselă vuind ,
Ca un copil voios din fire ,
Se joacă singură , râzând .

Dar de-al ospeţelor tumult
Castelul nu se mai rasfaţă ;
Stă trist şi părăsit în ceaţă,
Ca un batrân rămas în viaţă ,
Când toţi ai lui sânt morţi de mult .
Aşteaptă doar ivirea lunii
Locuitorii nevăzuţi :
Ies veseli ,gureşi ca lăstunii ,
Deasupra steilor căzuţi .
Păianjenul ,urzind tăcere ,
Îşi ţese plasa prin unghere ;
Şopârle verzi , în umbra sură ,
Se joacă pe acoperiş ;
Şi dintr-o neagră surpătură,
Un şarpe lunecă furiş
Spre lespedea intrării , ruptă ;
Aici se-nnoadă , neştiut ,
Aici de-a lungul se deznoadă ,
Şi străluceşte ca o spadă
Lăsată pe-un vechi câmp de luptă
De un viteaz care-a căzut !...
Sălbatic totu-i ,şi se curmă ,
Din câte-au fost nu-i nici o urmă ;
A şters al veacurilor val
Tot ce a fost odinioară :
Şi amintirea lui Gudal ,
Şi-a ficei sale dragi , Tamara !
Dar sus pe muntele abrupt ,
Vezi o biserică pustie;
Acolo doarme , neântrerupt ,
Cenuşa lor ,pe veşnicie .
La poartă stau de strajă drept ,
Nalţi , steii de granit , alături ,
Cu mantii lucii de omături
Şi-n loc de platoşi ,pe piept ,
Strălucitor jucindu-şi faţa ,
Sclipeşte de când lumea gheaţa .
Iar norii leneşi trec grămadă ,
Se-opresc pe culmi ,pe-albastrul cer ,
De parcă-n drumu-i o cascadă
A-ncremenit de aprig ger .
Furtuna peste cruci s-alungă
Izbind în zid din răsputeri ,
Când murmura –o cântare lungă ,
Şi când dă glas după străjeri ;
Şi , auzind din depărtare
De locul minunat şi sfânt ,
Vin norii rumeni de-nserare
Să se închine la mormânt ;
Dar nimeni azi nu-i mai veghează
Şi nimeni nu îngenunchează.
Kazbekul , prada lui sărmană
O fereca sub lespezi reci ,
Iar lumea fără de prihană ,
Nestinsa patimă umană
S-o tulbure nu poate-n veci .

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play






Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: [email protected]


nxt.24
YesMy