Soluțiile în criza creditelor, demagogie. Analiza economiștilor

Soluțiile propuse de politicieni sunt doar demagogie, se arată într-o analiză scrisă de profesorul Mircea Coșea pentru DCNews. Aplicarea Directivei UE 2014/17 ar fi bine venită, arată Mircea Coșea, dar nu rezolvă automat și în integralitate problema. La Capitolul 9 al Directivei se specifică:  în cazul în care un contract de credit se referă la un împrumut în monedă străină, un cadru de reglementare corespunzător este instituit la momentul în care contractul de credit este încheiat.

Intervenția, o discriminare pe piață

Intervenția guvernamentală sau parlamentară ar încălca legislația și principiile pieței concurențiale, adaugă prof. Coșea. Polonia a recunoscut că nu poate interveni și aceasta este realitatea.

Intervenția în cazul creditelor CHF ar fi o discriminare pe piață, în condițiile în care nimeni nu a intervenit nici pentru stoparea pierderii de locuri de muncă, pentru protejarea clasei mijlocii, atunci când s-au închis mii de firme din cauza crizei globale.

ANAF nu a protejat firmele cu datorii, în criză

Politicienii care cer astăzi cer băncilor să înțeleagă necesitatea reeșalonărilor sau a renegocierilor ar fi trebuit să ceară ANAF  să renegocieze și reeșaloneze datoriile firmelor aflate în imposibilitate de plată, din cauza efectelor crizei. De ce s-a trecut la politica neproductivă și neeconomică a ANAF-ului de blocare a conturilor în loc să  se permită prin renegociere continuare activității, singura cale, de altfel, prin care s-ar fi putut plăti  datoriilor către stat ?

Iată integral editorialul scris de prof. Mircea Coșea pentru DCNews:

Discriminarea prin populism

       Am considerat că problema creditelor în franci elvețieni este îndeajuns de mult discutată pentru a o mai aborda dar m-am hotărât să-mi spun și eu părerea deoarece politizarea de un populism extrem cu care este abordată această problemă o consider  incorectă și periculoasă pentru buna funcționare a economiei.

  Pot acceptă populismul în contextul luptei politice românești dar există limite peste care nu se poate trece. Sunt limite impuse nu numai de responsabilitatea politicului față de cetățean ci și  de legile și mecanismele de funcționare ale economei de piață.

 Dacă se vrea economie de piață și se declară cu emfază vocația europeană atunci trebuie înțeles că economia de piață nu este doar la Mall. Economia de piață se bazează chiar și numai pe piață, dacă nu se știa acest lucru, adică impune respectarea legii cererii și a ofertei prin asumarea relațiilor și disciplinei contractuale.

 În consecință, nicio forță dinafara relațiilor contractuale nu poate interveni în favoarea uneia dintre păți sau pentru schimbarea sau anularea contractului. În cazul de față, ar rezulta că nu este și nu poate fi rolul guvernului român de a interveni în favoarea cetățenilor care au contractat legal și de bună voie un contract de credit în franci elvețieni cu una dintre băncile ce activează pe teritoriul României. Iată de ce este  greșită și populistă cererea adresată guvernului de a emite o ordonanță de urgență prin care să impună băncilor schimbarea contractului prin revenirea plății la valoarea cursului istoric leu/franc elvețian. Nu este vorba doar de o greșeală de evaluare deoarece costurile ar putea fi mai mari și nu există posibilitatea obligării unei societăți comerciale (băncile sunt societăți comerciale) de a-și diminua beneficiul pentru că așa vrea guvernul dar și pentrucă s-ar încălca regulile și principiile pieței concurenționale.

  Și de această dată Polonia și-a arătat nivelul superior de analiză și decizie declarând, fără nicio intenție de populism, că rolul statului într-o economie de piață adevărată nu permite amestecul în relațiile comerciale contractuale.

 Aplicarea la noi a Directivei UE 2014/17 ar fi bine venită, dar nu rezolvă automat și în integritate problema deoarece la Capitolul 9 al Directivei se specifică:  în cazul în care un contract de credit se referă la un împrumut în monedă străină, un cadru de reglementare corespunzător este instituit la momentul în care contractul de credit este încheiat, pentru a asigura cel puțin că: a) acel consumator are dreptul de a converti contractul de credit într-o monedă alternativă, în condiții specificate; sau b) sunt în vigoare alte aranjamente pentru a limita riscul ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit.

 La Parlament există un proiect de lege, iniţiat de deputatul PSD Ana Birchall, care prevede tocmai transpunerea prevederilor Capitolului 9 al Directivei 17/2014 în legislaţia naţională, dar este încă în stadiu de propunere.

  Indiferent de modul în care se discută, și poate chiar se va rezolva, situația celor câteva zeci de mii de credite în franci elvețieni, problema poate fi considerată o deschidere a Cutiei Pandorei. Odată cu ea a ieșit la suprafață o problemă extrem de gravă ale cărei consecințe le simțim cu toții.

 Este problema efectelor factorilor externi asupra economiei și societății românești. Aflați într-o economie liberă, concurențională și globalizată resimțim efectele tuturor factorilor și evenimentelor de pe mapamondul economic, politic, cultural și de mediu care ne pot influența pozitiv sau negativ fără a avea vreun merit sau vreo vină.

 În cazul de față, factorul extern al evaluării francului elvețian a determinat drama  celor câteva zeci de mii de posesori de credite dar nu trebui să uităm nici drama celor câteva sute de mii de firme mici și mijlocii care au dispărut datorită altui factor extern: criza mondială . Falimentul acelui număr imens de firme românești nu poate fi pus doar pe seama greșelilor de management sau a neseriozității antreprenoriale. Cauza principală a fost externă și implacabilă : criza.

 Acum se plânge populist de mila celor care riscă să-și piardă casa dar nimeni nu a plâns de mila celor care au pierdut business și capital. Nimeni nu a plâns de mila pierderilor de locuri de muncă , de subminarea clasei mijlocii, de pierderea de potențial productiv.

 Acum, cerem băncilor să înțeleagă necesitatea reeșalonărilor sau a renegocierilor dar nimeni nu a cerut ANAF-ului să înțeleagă necesitatea reeșalonărilor și renegocierilor datoriilor firmelor aflate în imposibilitate de plată datorită efectelor crizei. De ce s-a trecut la politica neproductivă și neeconomică a ANAF-ului de blocare a conturilor în loc să  se permită prin renegociere continuare activității, singura cale, de altfel, prin care s-ar fi putut plăti  datoriilor către stat ?

 Desigur, trebuie să fie protejați cei care sunt cel mai mult afectați de atacul factorilor externi, dar nu discrețional ci în totalitatea lor. Nu este greu de înțeles ardoarea politicului de a exploata în interes electoral sau de imagine drama unor familii dar este grav minimalizarea dramei capitalului românesc, profund afectat de efectele crizei.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News