De mai bine de zece zile Irinel Columbeanu se află la azilul administrat de Fundația Sfântul Ioan Casian din București. A ales singur să vină aici, un loc unde, zice el, are în sfârșit parte de liniște. El spune că e bine. Este? Că are în jur oameni cărora le pasă. Are? Nu-mi place când văd oameni lăsați la greu. Și nici nu spun că Monica și Mr. Pink ar fi trebuit să fie eroii lui, să-l cazeze, să-l întrețină, să-i dea un pat, o masă, o mașină, un cont în bancă. Doar că nu știu cum se face că cei care au fost ajutați cândva, care au fost scoși la rampă, trași afară din întuneric, îmbrăcați în haine scumpe, ținuți în livinguri marmorate uită de multe ori de unde le-a venit salvarea. E doar o părere de necunoscător de dedesubturi.
Încă mai poartă "gulere albe"
Irinel a pierdut bani, afaceri, case, mașini, femei frumoase, a pierdut șanse, "a pierdut-o" chiar și pe Irinuca pe care o vede doar de două ori pe an atunci când merge să o viziteze în America, da nu și-a pierdut demnitatea. Fostul milionar nu a devenit falit peste noapte, ci în aproximativ cinci ani de zile. După ce afacerea cu beton s-a dovedit a fi un eșec total, ba, mai mult, l-a și îngropat în datorii la bănci, Columbeanu și-a vândut din proprietăți, una câte una, timp în care a încercat să mascheze aparențele și să nu dea de bănuit. Cine face asta? Un om cu spatele drept. Un om care ține la numele lui, la istoria familiei, la identitatea lui.
Dor de tata
Da, a fost "securist". Dar l-am văzut cum mângâia poza tatălui său, afișată în holul azilului unde stă și el acum, o imagine care parcă face să pălească orice ar avea scris prin dosarele statului. Îmi place să-l ascult ori de câte ori dă interviuri, îmi pare că are "vorbă bună", are sfaturi bune... păcat doar că n-au avut și alții la fel pentru el atunci când se afla în fața unor mari decizii.
I-am studiat discursul din ultima vreme. Și, deși pare că umblă cu pași volatili, inima i-a rămas neclintită pe-același loc, în locul de unde vin amintirile cu tata, cu Irinuca, cu viața de familie de la Izvorani, cu tot ce a însemnat cândva pentru el totul. L-am auzit acum spunând nu o dată, ci de două ori: "SPER să mă viziteze prietenii..." și "POATE, cine știe, mă vor vizita și Monica sau Irinuca, ori una ori cealaltă." Nici nu are pretenții să le vadă pe amândouă deodată! Ar fi un vis prea mare. "Sper" și "poate" sunt cuvintele care apasă cel mai greu atunci când vine vorba de oamenii dragi. "SPER" sfredelește de-a dreptul, îți ia carnea de pe oasele minții și, mai ales rostit și nu auzit, te face să te simți parcă și mai singur decât știi că ești deja.
Or fi condiții mai mult decât decente, nu zic. Sunt convinsă că acolo unde e acum e masă caldă tot timpul, e lume multă și bună în jur, e pace și liniște, e curat, e frumos... dar nu e acasă. Iar fostul om de afaceri n-a mai știut ce-i aia "acasă" de... prea mult timp. El spune că-i bine, că are tot ce-i trebuie, dar numai sufletul lui știe cu adevărat ce spumegă acolo, fără zgomot, dincolo de vorbe "la cafea" și declarații de presă. "Îmi vizitam tatăl în fiecare zi. Îi mai cumpăram câte ceva..." Pe Irinel cine-l vizitează acum în fiecare zi? Cine-i "mai cumpără câte ceva"? E atât de jalnică și de nedreaptă fila asta de "carte de viață" încât ajungi să te întrebi dacă "cei dragi" există cu adevărat!
Nu-i plâng de milă. Nici n-aș avea de ce. A trăit bine, pe picior mare, a avut totul când alții n-au avut nimic, dar așa cum îl văd și-l aud acum îmi aduce aminte, mai degrabă, de un tată uitat de copii, un bunic uitat de nepoți care încă mai găsește sens în "sper că" și "poate că". Și-atunci mă-ntreb: ești bine când spui că ești bine? Ești singur și când crezi că nu ești singur?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Acest articol reprezintă o opinie.
