Unde e America de altădată?

Aflăm că America spionează pe toată lumea, la fel cum făcea URSS pe vremuri. Am văzut că au început războaie în lumea islamică, fără să existe niciun fel de strategie a momentului post-conflict. Aşa cum a făcut şi URSS când a intrat, acum peste trei decenii, în Afganistan. Aflăm că la Sankt Petersburg, la summit-ul G20 al celor mai mari economii ale lumii – reprezentând peste 80% din PIB-ul mondial – America a avut ca aliat doar Franţa, în timp ce Rusia s-a aflat în grupul celor 18 ce se împotriveau intervenţiei în Siria, propusă de preşedintele Obama. Nici măcar Franţa nu ar fi fost de partea Americii – de altfel, în Marea Adunare Naţională intervenţia în Siria nu a fost încă aprobată - dacă la Paris nu s-ar afla ca preşedinte cea mai slabă personalitate politică de la Revoluţia Franceză încoace – mediocrul Francois Hollande. Ce s-a întâmplat oare cu America după 11 septembrie 2001, încât lucrurile s-au modificat atât de mult? Ce se întâmplă acum, în plină criză economică, izbucnită tot în America, în septembrie 2007, încât credibilitatea pe plan extern să scadă atât de mult? Cum a fost posibil ca alegerea liberă şi corectă a poporului român în 29 iulie 2012 să fie tratată de-a dreptul cu ostilitate la Washington? Când, în Europa, s-a ajuns în situaţia în care Rusia lui Putin să devină mai frecventabilă decât America? Începând din Elveţia şi Marea Britanie, unde miliardarii americani au fost înlocuiţi cu cei ruşi, şi până la relaţiile economice preferenţiale cu Germania, totul pare să sufere schimbări majore. Şi totuşi, cum este posibil? America, aşa cum este, paranoică de-a dreptul cu lupta anti-teroristă, este totuşi o democraţie avansată, care îşi găseşte, chiar dacă cu întârziere, anticorpi împotriva derapajelor democratice. Şeful IRS - fiscul American – care i-a hăituit, precum Sorin Blejnar în România, pe opozanţii republicani ai preşedintelui Obama, a fost obligat să demisioneze. Procurorul general american a cerut scuze public, fiindcă au fost ascultate telefoanele jurnaliştilor de la Associated Press. Şi sunt doar câteva exemple. În Rusia, unde Vladimir Putin tocmai a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Pace, jurnaliştii incomozi au fost lichidaţi fizic. Alternanţa la putere este o poveste, rocadele Putin-Medvedev fiind arhicunoscute. În niciun caz, democraţia din Rusia nu se poate compara nici măcar cu democraţiile tinere din Europa de Est. Este adevărat, însă, că există o creştere economică importantă, că îşi arată roadele sistemul capitalist, că Rusia a depăşit Marea Britanie la PIB şi că, în general, teritoriul enorm dintre Europa şi China este, prin forţa lucrurilor, un motor de dezvoltare în sine. Până în 1990, Statele Unite reprezentau, în mod clar, etalonul mondial de democraţie, libertate, respectarea drepturilor omului şi prosperitate. În ultimii ani, noi, cei care am avut şansa sau neşansa să trăim suficient în ambele sisteme, constatăm că America a ocupat spaţiul liber lăsat de fosta URSS, însă i-a împrumutat şi din obiceiuri. Cu multă aroganţă şi suficienţă. Pentru politicienii români, lucrurile sunt simple: Înalta Poartă nu mai este la Moscova, ci la Washington, KGB-ul a fost înlocuit cu CIA, Sovrom-ul cu Bechtel-ul. Judecând pragmatic, în lumea de astăzi o ţară ca România nu poate fi decât într-o alianţă. Faptul că avem un alt stăpân poate fi o necesitate obiectivă. Poate, totuşi, ne-am fi dorit să fie America de până în 1990... Acest articol a fost publicat pe Agerpres.