Un tânăr filozof îl ”linșează” pe Liiceanu. Text incendiar, de la sprijinul acordat ”mitocanului” Băsescu la privatizarea Humanitas

” Aşadar, l-aş invita pe Gabriel Liiceanu, înainte de a vorbi despre infracţionalitatea altora – despre infracţionalitate, în general –, să se auto-includă în analiză. Oare editura pe care o conduce nu a primit niciodată bani de la stat, bani pe care un eventual Liiceanu al stângii să-i definească drept şpagă sau sifonare? Mai ales în perioadele în care filosoful ridica în slăvi tocmai personalitatea care avea, în acel moment, puterea de a direcţiona acei bani? Oare de ce ocoleşte discuţiile despre privatizarea fostei Edituri Politice, devenită Humanitas, şi despre condiţiile în care un patrimoniu uriaş a putut fi adjudecat, totuşi, de câţiva oameni care nici nu moşteniseră miliarde, nici nu inventaseră becul electric?”, scrie Ionuț Vulpescu în  revistacultura.ro.

De obicei, când ”maeștrii” sunt atacați de presa nearondată lui Traian Băsescu, presa portocalie acuză ”linșajul” mediatic. Rămâne de văzut cum vor răspunde atacului fără precedent venit din interiorul breslei.   

Iată, integral, pamfletul publicat de Ionuț Vulpescu în revistacultura.ro:

”Un filosof fără memorie, Gabriel Liiceanu

Pe platforma Contributors, Gabriel Liiceanu publică un lung rechizitoriu (nu mai puţin de 9 pagini!) la adresa unuia dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale. Care dintre ei, nu e greu de ghicit: din 1990 încoace, dl Liiceanu, cu o consecvenţă rară – mă tem că Emil Cioran ar fi folosit un epitet mai puţin măgulitor –, a susţinut orice candidat al dreptei, împotriva oricărui candidat al stângii. Putea să fie candidatul stângii un model moral sau, pur şi simplu, un om decent, iar cel al dreptei, însăşi canalia de uliţi (sau, poftim, de port): nu contează, filosoful găseşte cu uşurinţă argumentele pentru asta. Chiar şi atunci când, moral vorbind, poziţia celui pe care îl susţine nu poate fi apărată. Crede că statutul său social este suficient pentru a face abstracţie de realităţi şi a prezenta albul drept negru, şi invers.

Pretenţia permanentă de a fi considerat imparţial, independent, „un om căruia îi pasă”, în condiţiile unui partizanat evident – asumat de-a dreptul obscen, în ultimii ani –, deranjează, e drept. Însă aceasta e de-a dreptul un păcat venial, pe lângă uşurinţa cu care, după fiecare dezastru provocat de dreapta politico-intelectuală pe care o susţine, autorul Apelului către lichele se retranşează pe o nouă baricadă, fără să-şi asume nicio răspundere pentru dezastrul pe care l-a cauţionat.

Dar să trecem la textul din Contributors. El se intitulează Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! şi se înscrie fără efort în linia lamentaţiilor sale monocorde şi agresive. Pentru că nu se poate să nu semnalăm, totuşi, pentru cei mai puţin iniţiaţi, somaţia cu nuanţă bleu-jandarme pe care autorul o ascunde, abil cum îl ştim, sub expresia din titlu; în fond, Bagă de seamă, domnule Ponta! are, de fapt, acelaşi sens! Se înscrie, spuneam, pe linia producţiilor ieftin moralizatoare pe care dl. Liiceanu ni le livrează de ani de zile cu o morgă de bust răguşit, deranjat de vânzoleala de la poalele piedestalului prea înalt în raport cu gâtul.

Aş sesiza şi o anumită nuanţă de dependenţă în acest titlu. Dependenţă sau, mai bine zis, sevraj. Oare tot aşa i se va fi adresat şi lui Traian Băsescu, în anii de fericită conlucrare în care era deplasat, pe bani publici, cu avionul prezidenţial la vila de la Neptun, fostă a lui Nicolae Ceauşescu? „Fie-vă milă” nu spun nici ironic, mă tem, cei care dau lecţii morale, ci, mai degrabă, trist şi umil, cerşetorii. Oare să aibă legătură cu clivajul care l-a transformat, în chip regretabil, pe Gabriel Liiceanu, dintr-un intelectual de elită în intelectualul lui Băsescu?

Textul în sine, aşa searbăd şi lipsit de umor, cum e, pretinde să fie un portret moral devastator făcut  candidatului Victor Ponta, de instanţa morală absolută, pe care o încarnează domnul Liiceanu. Ca întotdeauna când doreşti mai mult decât poţi, portretul alcătuit de Gabriel Liiceanu lui Victor Ponta spune, totuşi, mai multe despre Gabriel Liiceanu decât despre Victor Ponta. Portretul devine, fără voia filosofului, un autoportret, prin ceea ce filosoful ar dori cu tot dinadinsul să nu se observe. Nu e nevoie să fii în intimitatea liderului PSD pentru a vedea că dl Liiceanu îl confundă pe dl Ponta cu obiectul dorinţelor şi adeziunilor sale, cu Traian Băsescu însuşi. Ceea ce ar fi trebuit să-i reproşeze actualului preşedinte, cel despre care filosoful s-a exprimat, nu o dată, în termeni ditirambici, care i-au făcut chiar pe admiratori să-i pună sub semnul întrebării spiritul critic şi discernământul politic, îi reproşează acum lui Victor Ponta. Un act ratat, sau orbire partizană? Sau, şi mai grav, pierderea definitivă a busolei morale?

De pildă, Gabriel Liiceanu îi reproşează, textual, că a introdus şi a instaurat, în politica românească, mitocănia: „trag prima tuşă a portretului dvs începând cu acest «detaliu»: pe poarta «miştocărelii», care, cu aportul dvs. deloc neglijabil, a devenit loc comun al limbajului public de la noi, a intrat golănismul în clasa politică”. Stai şi te freci la ochi: cu Ponta începe golănismul? Fără aportul deloc neglijabil al dlui Ponta, Traian Băsescu nu ar fi găsit în sine însuşi resursele de a o trimite pe o deputată pe centură, n-ar fi făcut-o pe o ziaristă ţigancă împuţită, pe o alta păsărică şi nu l-ar fi pocnit pe şest pe un biet copil? Fără cei din PSD, o distinsă deputată PDL n-ar fi putut striga, în plin Parlament, „Ciocu’ mic, că acum suntem noi la putere!”: expresie, negreşit, a distincţiei şi a elitismului politic? Din păcate, golănia în politică e sinonimă cu „epoca Băsescu”, una în care dl Liiceanu a fost (sau, mai bine zis, n-a fost nimic altceva decât) un soldat credincios al propagandei oficiale.

Textul din Contributors abundă, de altfel, de epitete pe care Gabriel Liiceanu le atribuie fiinţei premierului: băşcălios, vulgar, huligan, jignire, clovn, tupeu. Dacă, însă, le-ai rosti în faţa unui om de pe stradă şi l-ai ruga să le asocieze cu o personalitate politică, mă tem că nu Victor Ponta ar fi primul nume pe această listă. Ci, din nou, Traian Băsescu. Cel care, după cum s-a exprimat filosoful cu ocazia decorării sale la Cotroceni, ar fi restaurat demnitatea funcţiei prezidenţiale. Neîndoielnic, cu plec în cinci minute, cu ţigancă împuţită, cu nu boicotăm referendumul (după care îl boicotăm), cu nu ne împrumutăm la FMI (după care luăm zeci de miliarde ca să construiască Elena Udrea terenuri de fotbal în pantă), cu lecturile consistente din bibliotecile marilor porturi ale lumii, idolul lui Gabriel Liiceanu a restaurat ceva. Şi anume, tocmai băşcălia, iresponsabilitatea, huliganismul, tupeul şi clovneria.

Care, când a încercat să le aplice şi pe scena internaţională, i s-au întors brusc peste ochi, exact ca palma pe care i-o aplicase, democratic şi european, bietului copil din Ploieşti. Timp de 10 ani, liderul României n-a fost primit mai nicăieri. Din 2005 şi până în 2014, nu a fost nici măcar o dată la ONU, acolo unde până şi Ahmadinejad a vorbit de mai multe ori. S-a văzut pe sub masă cu Vladimir Putin (ultima dată, pe 17 octombrie: de ce nu s-o fi indignat europeanul domn Liiceanu?).

Dar nu: nu Traian Băsescu este vinovat de izolarea internaţională a României, de nedemnitatea în care ajunsese ţara pe plan extern. Vinovat este Victor Ponta, pe care filosoful îl acuză, cu o gravitate de Savonarola de cartier: „ne-aţi furat direcţia în care trebuia să mergem”. Dacă acea direcţie era spre nicăieri, atunci, da, trebuie să fim de acord cu dl Liiceanu. Numai că nu ştiu dacă spre nicăieri chiar e o direcţie. În raport cu ea, faptul că Victor Ponta se vede regulat cu vicepreşedintele SUA, cu preşedintele Comisiei Europene, cu cel al Parlamentului European, cu preşedintele Franţei şi cu cancelarul Germaniei, e un imens câştig.

Gabriel Liiceanu foloseşte, des şi cu neascunsă oroare, vocabula pomeni. El acuză guvernarea Ponta, în tonul propagandei băsiste dintotdeauna, că încearcă să repare nedreptăţi pe care nu ea le-a creat. Dl Liiceanu îi reproşează că a dat ajutoare sociale ţăranilor şi familiilor de rromi. Nu contează că acele ajutoare sunt date într-un stat UE, potrivit normelor UE, după metode pe care toate statele UE le-au utilizat, în anumite momente ale existenţei lor. Să nu ştie marele european Gabriel Liiceanu asta? Nu-l suspectez, evident, că nu ştie, ci că, dintr-o etică strâmbă de căuzaş politic, vrea să facă din alb, negru.

Şi mai grav este că, dacă am merge până la capăt pe firul logicii sale, ar trebui să ne punem alte două întrebări. Prima: de ce aveau, totuşi, nevoie acei oameni de ajutor social, dacă cei 10 ani ai lui Traian Băsescu au fost o „epocă de aur”? Şi a doua: închiderea spitalelor şi a şcolilor, tăierea salariilor şi impozitarea pensiilor nu au fost de ajuns? Dacă nişte modeste ajutoare – care, pentru acei oameni care le-au primit, echivalează cu diferenţa între supravieţuire şi moarte – sunt un asemenea atentat la „valori”, „democraţie”, „civilizaţie”, care să fie soluţia? Lipsa de sensibilitate socială a domnului Liiceanu este notorie. Nu, săracii n-au ales ei să fie săraci. Capitalismul este o maşină de făcut şi accentuat inechităţi. Este datoria noastră să reducem aceste inegalităţi, prin politici sociale. România, aşa cum şi-ar dori-o domnul Liiceanu ar fi un coşmar social.

În fine, dl Liiceanu vorbeşte mult, în plicticosul său pamflet, despre infracţiuni, despre corupţie, despre hoţie şi despre imoralitate. Ştiu că judecata morală e dificilă, iar cel care şi-o asumă trebuie să fie deasupra oricărei îndoieli. Andrei Cornea, într-o carte editată chiar la Humanitas, îl mai supune pe filosof unei exigenţe: ca să fie credibil, ca să poată fi urmat în ideile sale, acesta ar trebui să se supună, în mod virtual, unui text de auto-incluziune.

Aşadar, l-aş invita pe Gabriel Liiceanu, înainte de a vorbi despre infracţionalitatea altora – despre infracţionalitate, în general –, să se auto-includă în analiză. Oare editura pe care o conduce nu a primit niciodată bani de la stat, bani pe care un eventual Liiceanu al stângii să-i definească drept şpagă sau sifonare? Mai ales în perioadele în care filosoful ridica în slăvi tocmai personalitatea care avea, în acel moment, puterea de a direcţiona acei bani? Oare de ce ocoleşte discuţiile despre privatizarea fostei Edituri Politice, devenită Humanitas, şi despre condiţiile în care un patrimoniu uriaş a putut fi adjudecat, totuşi, de câţiva oameni care nici nu moşteniseră miliarde, nici nu inventaseră becul electric?

Dacă ar fi să recunosc un merit textului autorului Jurnalului de la Păltiniş, acesta este unul de ordin formal. Este un text atât de fals, atât de plin de nuanţe deloc inocente, de răstălmăciri şi neadevăruri – savant amabalate într-o impecabilă limbă română, cvasi-mortuară (ca să-l parafrazez pe Cioran). Voi spune doar atât: ceea ce întristează însă în textul filosofului, este seninătatea cu care acesta aruncă responsabilitatea pentru răul României în spinarea altora. Mereu a altora. Domnia sa nu are nicio răspundere. Nici măcar detaliul că acum nu se află pe lista susţinătorilor Elenei Udrea – continuatoarea declarată a Marelui Cârmaci – nu naşte vreo cută de jenă pe chipul său, altminteri grav şi frământat de probleme, cu toate că de beneficiile regimului s-a bucurat din plin. E, de fapt, un om fericit, acest filosof fără memorie, pentru care alţii, mereu alţii, trebuie să facă ceva: să se auto-analizeze, să ia lecţii şi să dispară din spaţiul public. Domnia sa, niciodată.

Amănuntul că, în contrapartidă la Victor Ponta, filosoful ne propune luminoasa perspectivă a cătuşelor (căci ce altceva aduce Monica Macovei în politică, din 2005 încoace?) e şi el semnificativ, în acest sens.

O întrebare rămâne în urma lecturii acestui text: cum ar trebui să fie şi ce ar trebui să facă dl. Ponta pentru a-i fi pe plac dlui Liiceanu? Autorul formulează un oarece răspuns într-un final pe care el însuşi îl caracterizează drept „neaşteptat”, pentru a sublinia încă o dată ce minte sprintenă şi surprinzătoare deţine d-sa, în comparaţie cu logica molâie şi liniară a lectorilor săi. Ideea, pe scurt, este că dl Ponta ar trebui să-şi provoace singur o iluminare similară celeia întâmplate lui Saul pe drumul său spre Damasc. Adică o convertire totală, o întoarcere cu 180 de grade. Neaşteptată soluţie, ce-i drept! Dar care, în opinia noastră, incumbă cel puţin două riscuri majore. Primul ar fi ca dlui Ponta să-i iasă, lucru care l-ar transforma peste noapte în Traian Băsescu. Asta aparent ar fi bine pentru dl Liiceanu, dar nu şi pentru dl Ponta, care astfel ar pierde alegerile, s-ar converti fără rost şi, în cele din urmă, nu i-ar mai fi de folos nici dlui Liiceanu.

Cel de-al doilea risc ar fi ca dlui Ponta să îi iasă convertirea doar parţial, din te miri ce accident, caz în care iarăşi nu ar mai fi pe de-a-ntregul pe placul dlui Liiceanu, deci tot inutil.

Sau poate că, dincolo de complicatele metafore biblice, drumul Damascului înseamnă doar o privire mai binevoitoare a viitorului Preşedinte al României faţă de calităţile de moralist şi, mai ales, de manager, ale dlui Liiceanu…”

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News