PENTRU CINE BAT CLOPOTELE PROCURATURII?
Este vorba, evident, despre procuratura israeliană. Aceasta a adunat „indicii rezonabile" potrivit cărora primul ministru al Israelului ar fi comis mai multe fapte de corupție. Astfel s-a ajuns la constituirea a trei dosare de urmărire penală.
Potrivit legislației Israelului, în asemenea situații, premierului i se putea cere, printr-o hotărâre judecătorească, să își părăsească postul, chiar și înainte ca procesul asupra fondului să se fi încheiat. În România, o astfel de oportunitate nu ar fi fost ratată. Judecătorii israelieni au considerat însă că ar fi fost nepotrivit a se ajunge la o asemenea soluție, ținând seama de lipsa unei condamnări, de complicațiile geopolitice în care se află țara și de faptul că acuzațiile nu vizau acte de guvernare care să pună în pericol siguranța națională. Dimpotrivă, guvernul Netaniahu părea a fi consolidat securitatea statului, bucurându-se de sprijin nu numai din partea partenerului strategic american, ci și din cea a multor state arabe zise moderate.
Aceasta nu a împiedicat continuarea anchetei penale și apropierea procesului. Un proces pe care avocații lui Bibi îl consideră lipsit de fundament, dar despre care mai toți cunoscătorii sistemului judiciar israelian cred că va duce la condamnare. Și acolo adagiul „fiat justitia pereat mundus!" se traduce prin formula „să se facă justiție chiar de ar fi să piară lumea!" iar nu prin expresia „să se facă justiție ca să nu piară lumea!".
Spre a evita un asemenea deznodământ, primul ministru inculpat a provocat cu abilitate, în a doua parte a anului 2018, o criză guvernamentală care l-a transformat în șef al unui guvern interimar și a impus alegeri anticipate.
Dacă lucrurile s-ar fi petrecut în România, probabil că parchetul ar fi cerut ridicarea imunității și acuzatul ar fi fost purtat în cătușe prin fața camerelor de luat vederi, așa cum s-a întâmplat pe plaiurile mioritice cu alde Năstase, Ponta (la el spectacolul s-a asigurat prin utilizarea cârjelor, în locul cătușelor), Dragnea, Nițu etc., și mai recent cu Mircea Beuran sau Sorina Pintea. În Israel s-a apreciat însă că nu este normal ca un proces penal implicând pe unul dintre principalii candidați să se desfășoare în paralel cu campania electorală și totul a fost amânat pentru perioada de după alegeri. Iar după alegeri au intervenit noi amânări pentru a nu se stânjeni negocierile prealabile formării unui nou guvern.
Cu toate acestea lupta împotriva corupției a influențat mesajul electoral. Nici nu se putea altfel. Printre promisiunile făcute de candidatul Netanyahu, în numele partidului său, a fost aceea de a apela inclusiv la forța militară pentru a înlătura definitiv amenințarea iraniană (un război cu Iranul, spun experții, ar fi curată nebunie) și cea privind anexarea Cisiordaniei, adică lichidarea oricărei perspective teoretice privind nașterea unui stat independent palestinian. (Perspectivele practice au fost anulate de mult prin înmulțirea așezărilor evreiești pe malul estic al Iordanului.)
La acestea s-a mai adăugat și ideea încheierii unui pact defensiv cu SUA, idee a cărei fezabilitate Secretarul de Stat Mike Pompeo pare a o fi confirmat printr-o declarație făcută la Washington, la doar câteva ore după ce asistase la încheierea acordului de pace cu milițiile talibane, prefigurând retragerea americană din Afganistan. Nu este exclus ca plecarea trupelor americane din Siria, Irak și Afganistan să prefațeze o reașezare geopolitică a SUA în Orientul Mijlociu extins, bazată pe triunghiul Ierusalim-Islamabad-Riyadh (în contraponderea triunghiului, altminteri tot mai tensionat, Moscova-Ankara-Teheran), care să încercuiască Iranul, în timp ce Washingtonul se poate ocupa personal de dezlegarea șaradei chineze.
Acest program marțial, impus de împrejurări cu conotații judiciare, a plăcut se pare israelienilor cu convingeri de dreapta. Și ei au votat în consecință, oferind victoria partidelor de dreapta, al căror june prim a fost însuși premierul demisionar. Acestea au obținut cu cinci mandate în plus față de alegerile precedente, ducând totalul dreptei la 60 de mandate, din cele 61 necesare pentru a avea majoritatea absolută în Knesset.
De aici două concluzii. Victoriile electorale se obțin prin autenticitate; adică prin caracter sau, cu alte cuvinte, scoțând din pat electoratul tău, iar nu făcând cu ochiul clienților concurenței. Pe de altă parte, lupta împotriva corupției – așa cum a ajuns să fie ea mai peste tot, un alibi justițiar-populist al politicienilor impotenți din punct de vedere intelectual și tranzacționiști din punct de vedere moral – propulsează la putere proiectul dreptei radicale. Pentru acesta au bătut clopotele procurorilor israelieni.
Printre mesajele de impact ale acestei drepte a fost acela că dacă opoziția de centru stânga ar câștiga alegerile, ea ar fi obligată să formeze guvernul împreună cu deputații partidului minorității arabe (un fel de UDMR israelian); ceea ce a speriat mai mult decât perspectiva subliniată de contracandidatul principal, generalul Benjamin (Benny) Gantz, ca, alegându-l pe „eternul Bibi", Israelul să se trezească având în frunte un dictator de tipul neo-otomanului Erdogan. Amenințarea unei guvernări autoritare a părut mai acceptabilă israelienilor decât „darul grecesc" al unui compromis interetnic. Un alt semn al morții clinice în care se află democrația. Nu trebuie să ne facem că nu o vedem.
LOVITURILE CÂȘTIGĂTOARE ALE RĂZBOINICULUI BIBI
Dincolo de toate acestea, premierul urmărit penal a dat două lovituri de maestru care probabil au înclinat balanța în direcția a ceea ce el a numit a fi „cea mai mare victorie din viața mea".
Una dintre acestea a constat în retragerea cererii de acordare a imunității pe perioada alegerilor. Această cerere fusese anterior adresată Knessetului, care tocmai urma să decidă.
Un răspuns pozitiv ar fi suspendat procedura judiciară. Răspunsul negativ ar fi permis începerea imediată a judecății, cu candidatul Beniamin Netanyahu în rol de inculpat.
Sesizând probabilitatea ca solicitarea sa să fie respinsă, acesta și-a retras-o voluntar, anulând controversa care altminteri ar fi animat și parazitat toată campania electorală.
Justiția israeliană, evident mai rafinată decât cea românească, a venit, însă, la întâmpinare, probabil tocmai pentru a nu îl victimiza pe inculpatul-candidat. Ea a fixat de îndată primul termen al judecății, dar l-a plasat după data alegerilor, astfel încât să nu se spună că le-a influențat. Aceasta s-a adăugat deciziilor anterioare privind amânarea procedurii pentru a-i da posibilitatea lui Netanyahu, ca premier desemnat, să formeze guvernul fără grija de a merge la tribunal. Între graba de a-l judeca / condamna și nevoia de a asigura stabilitatea politică a țării, cea din urmă a prevalat. Nu o fi și asta o lecție de învățat în România?
A doua mutare a fost devoalată de fostul ministru de externe Avigdor Lieberman. Potrivit acestuia, Bibi l-a trimis la Doha și Cairo pe șeful Mossadului pentru a-i convinge pe conducătorii acestor două state să renunțe la decizia de a nu mai finanța organizația Hamas, considerată a fi, ca mișcare teroristă, vinovată de subminarea securității Israelului. Ceea ce se pare că a reușit.
Cum??? De ce??? Foarte simplu. Reducerea amenințărilor la adresa Israelului, ca urmare a reducerii finanțării organizațiilor care se opun cu arma în mână politicii israeliene în teritoriile locuite de palestinieni, reduce impactul emoțional al mesajului antiterorist radical. Dimpotrivă, finanțarea Hamasului aduce voturi dreptei intransigente.
Prin urmare, lupta de gherilă a organizației Hamas a lucrat în aceeași direcție la succesul lui Netanyahu, ca și acțiunea parchetului israelian. Bibi a obținut ceea ce și-a dorit: victoria. Ce au obținut însă adversarii săi jurați?! Rămâne de văzut.
Arbitrul disputei a fost electoratul israelian. Acesta a cunoscut perfect acuzațiile penale formulate la adresa alesului său, mediatizate și supra mediatizate. Iar răspunsul a fost clar (ca de altfel și răspunsul dat de cetățenii altor țări, inclusiv România, în situații similare): ne interesează mai mult cel ce ne umple farfuria și ne păzește casa, decât vânătorile de vrăjitoare purtate de o justiție tot mai puțin credibilă întrucât este tot mai dogmatică și tot mai mult politizată, adică tot mai coruptă ea însăși, în fanatismul său afișat. Ne place sau nu, nici asta nu poate fi ignorat.
Nu că popoarele ar iubi corupția; dar între corupția unui conducător care le oferă ceva – precum Beniamin Netanyahu – și o justiție coruptă care nu le oferă nimic altceva decât dezbinare, ură și răzbunare sterilă, cel dintâi este de departe preferabil. Cel puțin într-o societate matură, mult încercată de istorie.
Concluzia este că justiția trebuie să se curețe întâi pe sine și să recâștige astfel încrederea poporului, înainte de a-i cere și obține sprijinul împotriva politicienilor corupți; lupta împotriva corupției trebuie să înceapă cu justiția, iar nu cu politicul. O concluzie care vine la pachet cu o alta: în fața unui asemenea popor justiția trebuie să se dovedească și se dovedește prudentă în acțiune (așa cum justiția israeliană a ales constant, inclusiv în acest caz, jumătatea drumului iar nu soluțiile radicale), separarea actului de justiție de controlul popular (cum se petrece în România), în numele unei independențe abstracte a sistemului judiciar, neputând duce decât la anomie și nevroză socială.
CE URMEAZĂ?
Urmează, în primul rând, procedura de formare a Guvernului iar apoi începerea procesului judiciar al lui Beniamin Netanyahu.
Pentru a putea obține majoritatea guvernamentală, premierul Netanyahu are nevoie de încă un vot. Îl va putea obține prin „coruperea" unui parlamentar al opoziției de stânga. Așa merge jocul.
Pe de altă parte, dreapta victorioasă este plurală și nu se cunosc încă toate condițiile pe care le vor pune celelalte partide ale blocului câștigător pentru a sprijini un nou guvern condus de același Bibi. Cu certitudine drumul nu va fi ușor.
În același timp, cu greu procesul judiciar va mai fi amânat. (Depinde și de cât de mult va dura formarea guvernului.) Justiția nu poate nici ea să apară a fi slabă în fața executivului și servilă față de factorul politic. Nu ar fi sănătos.
Cum se poate ieși, oare, din impasul reprezentat de nevoia opțiunii între un lider politic simpatizat de popor și antipatizat de justiție, ales de cetățeni și hărțuit de magistrați? Tăierea acestui nod israelian se realizează numai printr-un alt act politic înțelept și curajos: amnistia. Aceasta este în mâna Parlamentului și este o ipoteză deja luată în analiză, din câte se pare.
Ea ar putea trage o linie dincolo de care să rămână tot răul: și turpitudinile personale și radicalismul politic menit să le mascheze; și instabilitatea guvernamentală prelungită și gâlcevile morale ipocrite; și orgoliile magistraților și instrumentarea politică a actului de justiție. O resetare este de multe ori necesară pentru a face ca mașinăria (de astă dată cea social-politică) să repornească în condiții normale. Iar normalitatea este chiar importantă. Cea reală, iar nu cea propagandistic-demagogică.
Dacă pentru așa ceva se va opta, va fi bine și pentru Israel și pentru întregul Orient Mijlociu, zguduit acum de nenumărate crize (siriană, irakiană, afgană, iraniană, pakistaneză, turcă etc) a căror rezolvare reclamă un stat israelian sigur, stabil, împăcat cu sine, rațional și constructiv. După cum va fi bine pentru întreaga lume și bine pentru noi. Și întrucât pacea se încheie – după expresia lui Nelson Mandela – cu inamicul iar nu cu prietenul, Beniamin Netanyahu se poate dovedi a fi și omul păcii, eventual cel mai potrivit, după ce a fost și tocmai pentru că a fost geniul confruntării. Așa cum s-a întâmplat și cu alți lideri israelieni înaintea lui.
Rămâne – vorba lui Bibi – să facem din lămâie limonadă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
