Relația părinte-copil. Psiholog Dr. Raluca Anton: Cei mici văd mai mult decât ne putem imagina. Degeaba încercăm să ne vindecăm prin ei dacă nu înțelegem ce avem de vindecat

Autor: Florentina Constantin

"Mi se pare atât de interesant să observ cum ne tratăm copiii ca pe niște mici adulți, deși uneori ne comportăm cu ei ca și cum ar fi încă bebeluși ce au nevoie constant de atenția noastră. Ne dorim ca cei mici să aibă, în același timp, libertatea de a alege, dar anxietățile noastre în rolul de părinți le îngrădește explorarea, așa cum am făcut-o noi copii fiind, sau părinții noștri.

Avem extrem de multe preocupări cu privire la viitorul lor, într-un viitor care, în acest moment, nu poate fi imaginat decât într-o anumită măsură. Practic, ne dorim pentru copiii noștri ca ei să fie fericiți și de succes, într-o lume pe care noi nu vom mai reuși să o înțelegem.

Seriozitatea cu care ne angajăm noi, părinții, în acest rol s-ar putea să fie cu două tăișuri. Pe de o parte, copiii beneficiază de prezența noastră în spațiul lor, fiind foarte atenți să le oferim experiențe noi, să explicăm, să avem răbdare. Pe de altă parte, toate acestea pot fi atât de costisitoare pentru noi ca părinți (mai ales pentru că noi nu le-am experimentat), încât substratul acestor comportamente, inconștientul ne trădează des în interacțiunea cu copilul. Cei mici văd mai mult decât ne putem imagina și citesc printre rânduri, uneori, mai bine decât orice psiholog antrenat să facă asta.

"Să ne mutăm atenția dinspre ce pot să fac pe cum pot să fiu"

Și atunci ce e de făcut? Ar fi bine să luăm lucrurile în ordine. Iar ordinea venirii pe acest pământ este: întâi părintele și apoi copilul. Degeaba încercăm să (ne) vindecăm prin copiii noștri dacă nu înțelegem ce avem de vindecat la noi înșine și nu avem grijă de noi în toate rolurile pe care le avem.

Ar fi de dorit să ne mutăm atenția dinspre ce pot să FAC, în relație cu copilul meu, pe cum pot să FIU, în relație cu copilul meu. Iar pentru a putea FI e nevoie să mă cunosc pe mine însămi/însumi și să lucrez la suferințele (mici sau mari) cu care am venit la vârsta adultă. Abia atunci ceea ce va vedea copilul va fi o imagine integrată între A FI și A FACE. Disonanța dintre aceste aspecte va scădea, iar sentimentul de siguranță al copilului va crește. Atunci, dezvoltarea lui se va face dintr-un spațiu de creștere și siguranță, pentru că acesta este modelat de către părintele lui prin grija pe care și-o acordă lui însuși", a scris Raluca Anton pe Facebook.

Vezi și: Parentingul în primii 3 ani de viață ai copilului. Psiholog Bogdan Ion: De ce recomand taților să nu piardă această perioadă 

Ce simte copilul în timpul divorțului. Psiholog Radu Leca: Elementele care duc la apariția traumei, care se va accentua în timp