Fragmentarea Occidentului

Un recent sondaj de opinie efectuat în unsprezece țări europene arată că majoritatea absolută a cetățenilor acestora cred că sistemul politic american a falimentat, în timp ce China se profilează a depăși în putere SUA în următorii ani; aceștia preferă ca Europa să rămână neutră în confruntarea sau concursul americano-chinez, deja declanșate.

Peste un sfert dintre nemți apreciază că și UE a eșuat sau este în declin, în timp ce aproape două treimi dintre aceștia sunt convinși că locul SUA ca superputere globală va fi luat în curând de China. Care sunt cauzele și care semnificațiile acestui curent?

UNDE ESTE OCCIDENTUL DE ALTĂDATĂ? S-AU DUS FRUMOASELE VREMI ALE BIPOLARISMULUI!

Până nu demult cuvântul „Occident” ne ducea imediat cu gândul la spațiul euro-atlantic. Era vorba despre un spațiu coerent atât din punct de vedere geostrategic, cât și cultural.

La est de acest vest se găsea deșertul euro-asiatic. Un deșert pe care crescuseră rachete cu diferite raze de acțiune și cu multiple focoase nucleare. Popoarele din jungla occidentală se păzeau de aceste rachete, dar și de mujicii sovietici înarmați până în dinți, adăpostindu-se sub umbrela nucleară americană.

Ceea ce lega cele două maluri ale Atlanticului într-un bloc unitar nu erau numai originile culturale europene și puterea armată ale Americii, ci și puterea ei economică.

Cel de al Doilea Război Mondial zdruncinase din temelii imperiile coloniale – britanic, francez, olandez, belgian etc. Pentru a înfrânge Germania nazistă acestea fuseseră obligate să se îndatoreze față de SUA, iar pentru a se reface după devastatoarea lor ... victorie (sic!) au fost silite să accepte condițiile politice cu care venise la pachet Planul Marshall. Catapeteasma colonială era ruptă și urma să se prăbușească în anii imediat postbelici sub loviturile comune ale SUA și URSS. Liberschimbismul capitalist (libertatea comerțului la nivel mondial) și internaționalismul proletar nu s-au confruntat numai, ci au și deschis calea unui globalism dual, înainte de a se ajunge la globalismul absolut al anilor 1990. Într-un asemenea context, occidentul european, anticomunist, n-a avut o altă opțiune decât aceea de a face corp comun cu America, transformând ocupația americană în ideal și puterea politică americană în putere europeană.

Pe de altă parte, deși URSS a oferit o jertfă de sânge imensă în războiul antinazist, nici succesul său nu ar fi fost posibil fără tehnologia și armamentul furnizate de SUA. La finele conflagrației nici economia rusă nu arăta mai bine decât cea occidentală. Așa se face că inclusiv în condițiile bipolarismului politico-ideologic postbelic, sub aspect economico-financiar tot Washingtonul, cu activele industriale neatinse de război, a stabilit standardele ordinii mondiale (având dolarul ca monedă de rezervă și FMI plus Banca Mondială ca unice instituții finanțatoare internaționale).

Ordinea antebelică, împotriva căreia se ridicase Hitler, împreună cu aliații săi de pe Axa Berlin-Roma-Tokyo, dispărea astfel cu totul, lăsând locul „păcii americane” garantate de echilibrul terorii. Un echilibru incapabil să dureze fără unitatea Occidentului.  

Dacă URSS ar fi fost capabilă să ofere Europei, unite în frica de război și de foame, un „Plan Stalin” pe măsura „Planului Marshall”, probabil că „occidentul” ar fi rămas o simplă noțiune geografică. Așa însă, în lipsa unei oferte moscovite de nerefuzat, lumea din afara spațiului de ocupație militară sovietică a căpătat identitate politică, iar cuvântul „occident” s-a transformat din substantiv comun în substantiv propriu. 

EFECTUL SADDAM-TRUMP

Această unitate, acest Occident unit și-au pierdut rațiunea de a fi odată cu dispariția inamicului oriental – URSS și blocul sovietic. Fisura produsă în fundația edificiului transatlantic de cutremurul geopolitic consecutiv prăbușirii acestui bloc, a fost adâncită de dezindustrializarea SUA și pierderea treptată a puterii sale economice sub dublul efect al consumerismului și militarismului. Cheltuieli prea mari pentru securitate, impuse inclusiv prin asumarea rolului de jandarm global, și îndatorare prea mare, în logica goanei pentru obținerea rapidă a unui nivel de bunăstare ridicat, au transformat SUA din sursă a soluțiilor, în sursă de probleme pentru securitatea colectivă și stabilitatea globală.

Dispariția URSS a dispensat Europa occidentală de nevoia protecției americane. Incapabil să se reinventeze în noul context, NATO a devenit tot mai irelevant, atât pentru americani cât și pentru vest europeni. (Europa centrală și orientală, după ce, purtată de visul libertății, a dărâmat cu târnăcopul revoluționar Zidul de la Berlin, căutând adăpost euro-atlantic împotriva imperialismului kremlinez, odată trezită din somn, a trebuit să constate că și-a schimbat doar statutul de satelit al „soarelui răsare” în satelit al „soarelui apune”.)

Americanii au insistat să mențină alianța transatlantică numai pentru a avea un drept de supraveghere a politicii de securitate și apărare a europenilor. Când, însă, interesele le-au cerut-o, cei dintâi nu au știut cum să se desprindă mai repede de aliați acționând singuri și cerându-le, totodată, nu doar să își sporească cheltuielile de înarmare, ci și să se pregătească pentru a beneficia eventual de solidaritatea americană (inclusiv în baza art. 5 al Tratatului de la Washington) numai după ce își vor fi epuizat resursele proprii.

La rândul lor, cei din urmă au refuzat să susțină inițiativele războinice americane și să se implice în acțiunile militare ale acestora pe terțe teatre de operații, atunci când au considerat că interesele lor le dictează alte opțiuni. Dacă în anii 1990, cu ocazia intervenției occidentale în Balcanii de Vest, diferențele de agendă geopolitică s-au manifestat sub forma unor mici ciocniri, aparent accidentale, consumate pe plan local, între forțele armate americane și europene, fără a fi atras decât atenția observatorilor dotați cu o perspicacitate specială, la începutul anilor 2000, protagoniștii europeni au refuzat în mod ostentativ să se alăture SUA în războiul acestora cu Saddam Hussein, regimul său politic și inexistentele sale arme de distrugere în masă. Confruntarea SUA cu Franța și Germania în Consiliul de Securitate ONU pe tema Irakului a fost un punct de cotitură care a marcat scindarea Occidentului euro-atlantic.

Aceasta a fost reconfirmată de divorțul în stil german dintre Washington și Bruxelles prilejuit de retragerea administrației Trump din tratatul privind neproliferarea nucleară încheiat cu Iranul; și chiar dacă după amenințările proferate la adresa „aliaților” europeni „rebeli” de către Președintele Trump, administrația Biden ar dori să revină în tratat, contextul în care o va face va fi altul sub aspectul unității transatlantice. Laptele vărsat nu mai poate fi adunat de pe jos. Saddam Hussein și Donald Trump au dat lovitura de grație unității Occidentului, cel puțin pentru următoarea sută de ani.

Pe de altă parte, splendida teorie neoliberală din care s-au născut modelul corporatismului american (teoretic apt a rezolva și problemele sociale fără intervenția statului) și „Consensul de la Washington”, s-au făcut țăndări de îndată ce, în 2018, falimentul băncii Lehman Brothers, infirmând maxima potrivit căreia marile capitaluri nu eșuează niciodată („Too big to fail”) întrucât beneficiază de plasa de siguranță a statului, țesută din banii contribuabililor, a declanșat uraganul crizei economico-financiare la nivel global. Atunci europenii au constatat că expunerea prea mare pe piața americană este nesănătoasă și că, dimpotrivă, piețele asiatice, cu „capitalismul lor de stat”, sunt mai sigure.

Pe acest fundal, întoarcerea SUA la protecționism, pentru a regăsi suflul cerut de reluarea creșterii economice, a fost surprinsă de pandemia Covid 19. Lovit la rândul său, Occidentul european a înțeles că speranța pentru oxigenarea economiilor UE fragilizate de criza post pandemică vine din China, iar nu din America. Așa se explică graba cu care s-a finalizat Acordul euro-chinez privind investițiile, sub presiunea președinției germane a Consiliului UE.

CHINA: MĂRUL DISCORDIEI EURO-ATLANTICE

Când piața americană se închide, iar cererea americană este dependentă de credite, economia europeană (și în special cea germană), dependentă de export, nu își poate găsi salvare decât pe piețele asiatice (și în special pe cea chineză). Cum umbrela nucleară americană nu mai este indispensabilă, ce mai rămâne pentru a ține unit Occidentul?

Europa s-a uitat spre America atunci când aceasta a fost prima putere economico-militară a lumii. Atunci când în Asia răsare o altă super-putere economică de anvergură globală, într-o logică similară, privirile europenilor nu se pot întoarce decât în acea direcție, trecând peste diferențele culturale și ideologice.

La urma urmei, intervenționismul de stat în economie și în redistribuția profiturilor private în interes public a fost o caracteristică a așa-numitului model renan, cu a sa economie socială de piață (ca să nu mai vorbim de modelul suedez / nordic), care a diferențiat Europa occidentală de modelul anglo-saxon al atotputernicei pieței, practicat și propovăduit de SUA, apropiindu-o de concepția tradițională asiatică, favorabilă așa zisei „democrații suverane” apte a pune piața în subordinea statului. Asocierea capitalismului renan (mai ales după Brexit) cu cel de stat chinez apare astfel mai mult decât posibilă; spre deosebire de capitalismul anglo-saxon a cărui concepție este ireconciliabilă cu cea a capitalismului confucianist / mandarin (chinez și, în general, asiatic).  

Dincolo de aceasta, modul de viață european și american, circumscris de tradițiile culturale euro-atlantice, sunt diferite de cel chinez sau chiar opuse lui. Așa se explică de ce atât SUA cât și UE au tentația de a critica mereu China pentru interpretarea dată de aceasta „drepturilor omului” (inclusiv celor ale persoanelor aparținând diverselor categorii de minorități). Prin urmare, în siajul concepțiilor neoconservatoare, care recomandă uniformizarea sistemelor de guvernare la nivel global, Beijingului, dar și celorlalte capitale asiatice, li se cere să adopte teza monistă a occidentului euro-atlantic cu privire la caracterul universal al „valorilor / moralei occidentale” și să i se conformeze.

Chiar și pe acest teren, însă, perspectiva occidentului european este diferită de a celui american. În timp ce, mai acomodată cu diversitatea și respectul diversității, Europa germană poartă disputa cu China și își dezvoltă critica față de practicile chineze pe terenul confruntării ideologice, fiind dispusă, dacă nu chiar obligată, să accepte superioritatea Chinei din punct de vedere geopolitic și economic, Washingtonul se bate cu Beijingul pentru supremația politică la nivel global, apărarea drepturilor omului în concepție americană transformându-se din scop, în instrument pentru promovarea ambițiilor geopolitice ale SUA. Or, dacă lupta pentru concepte poate coexista cu cooperarea economică, lupta pentru putere nu se bucură de un asemenea privilegiu. Așa se explică fragmentarea inevitabilă și deja vizibilă a Occidentului inclusiv pe frontul cultural.

Europa este capabilă să ocolească obstacolele culturale aflate pe „drumul și centura” („One Road one Belt”) care sintetizează mega-proiectul globalist al Chinei, întru refacerea vechiului „drum al mătăsii” nu numai sub aspect infrastructural, ci și suprastructural, împăcând și sintetizând civilizațiile, în timp ce America le atacă frontal, în logica huntingtoniană a conflictului civilizațiilor și a concursului superputerilor globale, incapabil să transceandă diferențele ideologice.

LUPTA GEOGRAFIEI CU ISTORIA

Occidentul politic a intrat în geografie și astfel Israelul, deși, din punct de vedere strict geografic, aparține Orientului Apropiat / Mijlociu, a fost considerat, aproape de la constituirea sa, ca stat occidental, fiind integrat secțiunii europene a acestui concept geopolitic. Concilierea politică a Israelului cu statele arabe din Golf, la care a lucrat cu energie Președintele Trump, pe linia și în dezvoltarea vechilor legături diplomatice și economice cu Egiptul și Iordania, mediate tot de SUA, a condus la reconcilierea istoriei israeliene cu geografia israeliană, deschizând statului evreu, de acum cu securitatea consolidată și cu capacitatea de a și-o apăra prin forțe proprii, un tunel de fugă din sfera occidentului unitar.

Pe o atare linie se înscrie contractul recent încheiat cu o mare companie de stat chineză (Shanghai International Port Group Co.), privind administrarea portului comercial israelian Haifa, pe o perioadă de douăzeci și cinci de ani, în condițiile în care în apropiere se află o bază navală militară unde sunt ancorate nave ale Flotei a VI-a americane, dintre care unele, din câte se știe, sunt purtătoare de armament nuclear. SUA a atras atenția că o asemenea vecinătate, susceptibilă a lansa operațiuni de spionaj împotriva respectivei flote, nu îi va mai permite să utilizeze acel amplasament și a cerut, după ce rezilierea contractului a fost exclusă din discuție, dreptul de a inspecta portul cu pricina. Autoritățile israeliene au refuzat și această cerere, oferind Chinei un atu în afirmarea sa ca operator al infrastructurilor critice medio-orientale.

Refuzul israelian trebuie adăugat celui, de acum câțiva ani, al Turciei de a permite NATO utilizarea neîngrădită a bazei militare aeriene de la Incirlik, dând o lovitură cu semnificație strategică alianței nord-atlantice și, evident, unității Occidentului euro-atlantic. Acestei manifestări de voință politică neo-otomană i-a fost adăugată o dimensiune materială prin achiziționarea de echipament militar rusesc, cu consecința palpabilă de a reduce interoperabilitatea aliaților occidentali.

În acest puternic curent, aproape singura rămasă să înoate pe contrasens este România, al cărei guvern tocmai a aprobat un memorandum privind excluderea firmelor chineze de pe piața națională, anunțând că acesta va dobândi putere de lege prin adoptarea unei OUG (deși condiția constituțională a urgenței nu este evidentă și nici nu a fost fundamentată). Pe când, așa cum am arătat, cetățenii Europei occidentale cer ca statele lor să nu intre în războiul (economic) americano-chinez, românii se implică mai tare în el, ignorând inclusiv faptul că noua administrație americană anunță intenția de a reduce belicozitatea în raporturile sale cu China (cu precădere referitor la cele cu caracter comercial).  De unde ar rezulta că politica românească nu se află doar în contrasens, ci și în contratimp.

Istoria nu este numai rezultatul voinței actorilor politici, ghidată de ideologia lor. Ea este expresia raportului de forțe sub imperiul căruia evoluează jocurile de interese. În acest cadru obiectiv, în care, adesea, geografia se arată a fi mai puternică decât istoria, marja de libertate a decidenților este redusă.

Privind astfel lucrurile, ajungem la concluzia că ne aflăm într-un moment istoric în care Occidentul își pierde unitatea și coerența politică, desfăcându-se în bucăți care plutesc pe oceanul planetar în direcții diferite. Procesul va fi, probabil, lent, dar este inexorabil. Cei care se vor trezi mai repede din somnul geopolitic în care i-a dus sentimentul liniștitor al securității colective dobândite pe vremea și în condițiile Occidentului unitar, și își vor alege mai iute și mai inteligent pluta pe care să navigheze mai departe sau barca de salvare, vor fi cei care își vor oferi șansa de a ajunge în ape liniștite și în porturi sigure. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Acest articol reprezintă o opinie.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play





Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2021 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


cloudnxt1
NoMy