Alex Coita: Asta este foarte, foarte rău

Rodica Mitu / 15 ian 2019 / 15:42 Salveaza PDF Comentarii
Alex Coita
Descriere foto: Alex Coita

„Raportarea la infracțiune spune mult despre psihologia noastră”, susține Alex Coita.

„Ieri mi-am dedicat o bună parte din timp discutând cu voi aici (n.r. pe rețeaua de socializare Facebook) despre problema recursului compensatoriu. Nu intenționez să repet experiența, doar și pentru că din păcate prea puține persoane sunt deschise către o dezbatere reală, cu argumente, din care să învețe ceva, majoritatea dorind doar să-și valideze ideile preexistente. Ceea ce este ok, dar nu mă interesează așa ceva aici. Acest cont și, în foarte scurt timp, pagina mea publică, sunt spații dedicate dezbaterii de idei și nu polemicilor dogmatice purtate în limbaj suburban.

Cu toate acestea, iată că revin asupra subiectului recursului compensatoriu pentru că mi se pare cea mai interesantă temă din ultimii ani prin prisma naturii sale revelatorii cu privire la psihologia noastră ca societate (sau cel puțin a unei bune părți a societății noastre).

O primă observație

 

este că, pentru mulți dintre noi, raportarea la problemele infracționale este una vindicativă. În momentul în care cineva comite o infracțiune, acesta decade din drepturile sale de om, trebuie pedepsit exemplar și arătat ca exemplu. Pedeapsa ar trebui să însemne suferință și să descurajeze pe alții, inspirând frică potențialilor viitori infractori. Raportarea la drepturile omului se face exclusiv în cheie financiară, de teama unor amenzi pe care România ar trebui să le suporte.

Nu avem niciun instinct privind respectarea drepturilor individuale. Gândim în termeni de grupuri, de găști, de clanuri. Noi vs. ei. Împărtășim o neîncredere profundă în cei de lângă noi, care se sublimează în frică. Frica naște dorința de reprimare violentă a celor care se presupune că ne fac rău. E o violență pe care o vedem la toate nivelurile în societate, de la traficul din marile orașe la interacțiuni zilnice cu necunoscuți sau cvasi-necunoscuți.

Avem o neîncredere profundă față de cei care ne conduc. Este o problemă cvasi-freudiană aici, pentru că suntem condiționați de zeci de ani de totalitarism să tânjim după figura autoritativă, după liderul ferm și hotărât care, deși comite abuzuri, are situația sub control și, sperăm noi, ne va arunca la un moment dat și nouă o fărâmitură.

Ultimii 30 de ani au determinat schimbarea raportării la clasa politică, văzută din ce în ce mai mult ca un rezervor al dejecțiilor societății și au transferat nevoia de autoritate către nivelul politic local (cu precădere în mediul rural) și către alte instituții ale statului (Biserica, armata, iar mai nou DNA și zona de intelligence). În lipsa unei clase politice puternice, societatea învestește instituțiile de forță cu aspirațiile sale privind protecția și autoritatea. De aceea, mulți observatori ai spațiului public nu sunt mișcați de abuzurile comise de justiție, dimpotrivă, le acceptă ca validare a caracterului ferm și hotărât al procurorilor (exemplu de bărbăție) ca și ca ilustrare a nevoii de a compensa abuzurile clasei spoliatoare prin logica „ochi pentru ochi."

Revenind la ideea aceasta de răzbunare

 

...pe măsură ce mă aplec mai în profunzime asupra subiectului, descopăr cu surpriză că raportarea publicului pro-DNA la lupta anticorupție nu este una utilitară sau pragmatică. Altfel spus, DNA nu este văzut atât ca un agent al schimbării, cât ca brațul armat al poporului.

Corupția e văzută ca o stigmă identitară, e o boală genetica, iar curățarea de corupție sau însănătoșire e o aspirație, o utopie. Lupta anticorupție poate fi asemuită denazificării din Germania post-război. Este o transformare identitară, cu efecte doar pe termen lung. Pe termen scurt, agenții anticorupției îndeplinesc rolul de vindicare a suferințelor noastre. Ei pedepsesc pe cei care în mentalul colectiv sunt responsabili pentru neajunsurile pe care le trăim zi de zi. Țintele luptei anticorupție sunt aceia care ne separă de un viitor alternativ — meritat și ne obligă să trăim într-un prezent — nemeritat.

Cu alte cuvinte, anticorupția este percepută, pe termen scurt, ca o operațiune de răzbunare (furci și topoare) și pe termen lung ca vectorul unui demers de transformare identitară. Pentru toate frustrările de zi cu zi, — că e vorba de facturi, ghișee, probleme în familie, service, gropi, cozi, trafic — procurorul DNA luptă pentru noi și ne livrează, la sfârșitul zilei, satisfacția unei noi arestări. Pentru toate umilințele pe care le trăim pe parcursul zilei, seara, la știri, suntem răzbunați când vedem omul de afaceri, baronul local, marele lider politic, în cătușe, flancat de jandarmi, cu capul în pământ intrând pe ușa DNA.

De aceea, la noi nu prea se discută despre recuperarea prejudiciilor cauzate de faptele de corupție. Pentru noi e normal ca, într-un fel sau altul, să fim furați, nu avem pretenția să ne luăm banii înapoi. Nici nu prea avem încredere în capacitatea statului de a ne livra servicii de banii pe care îi plătim în taxe și impozite. De aceea, la sfârșitul zilei, recurgem tot la mecanisme informale de a ne asigura anumite servicii: relații, plăți informale (șpăgi), barter, etc. Adică la corupție.

Tot din același motiv nu se vorbește nici de prevenție.

 

Nu interesează pe nimeni ca funcționarii primăriei X, primarul (care oricum schimbă partidul la 4 ani) să fie trași de mânecă atunci când greșesc, de multe ori din ignoranță , ocumentația unor licitații și să fie făcută educație anticorupție, explicându-li-se ce e ok și ce nu să facă.

Nu, pe noi ne interesează pedeapsa. Pedeapsa este instrumentul nostru compensatoriu pentru toate necazurile vieții. Iar pedeapsa trebuie să însemne suferință. Cu cât mai puțini metri pătrați, cu cât mai mult frig sau igrasie, cu atât mai bine. Viața este o luptă iar noi suntem conștienți că din secunda în care infractorul iese din pușcărie lupta reîncepe. Ne așteptăm chiar ca el să iasă înrăit, abrutizat. Nu degeaba se spune că peste 10 mii de cetățeni români au beneficiat în decizia de liberare de prevederile recursului compensatoriu — asta însemnând că practic toți liberații condiționat au fost deținuți în condiții improprii.

Nu face nimeni aici apologia infractorilor. Pentru fiecare hoț, criminal, violator care putrezește în celule mizere, există sute de bătrâni care nu au bani de medicamente, copii care contractează infecții în spitale, români care sunt nevoiți să plece departe de familie ca să câștige un ban decent.

Dar raportarea noastră la infracțiune, la greșeală, la pedeapsă, spune mult despre psihologia noastră. Spune că suntem prizonierii unui sistem în care teama și neîncrederea ne controlează și ne condiționează. Arată că gândim în termeni de vinovăție și pedeapsă mai mult decât în termeni de soluții și de (re)construcție. Iar asta este foarte, foarte rău”, a scris, marți, Alex Coita pe Facebook.

 

VEZI ȘI: PSD: Iohannis e dator să dea o explicaţie!

VEZI ȘI: Eurodeputatul PSD Răzvan Popa: Dublul limbaj al unor politicieni nu e în favoarea României

VEZI ȘI: Elena Mateescu, Director General al ANM, declaraţii explozive la DC News şi DC Business

 

 




Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.84