Profesorul Andrei Marga a dat publicității o scrisoare deschisă, după șase luni de la preluarea Institutului Cultural Român. Este, de fapt, un bilanț al schimbărilor efectuate în managementul instituției, după epoca Patapievici.
”Prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 27 din 13 iunie 2012, Institutul Cultural Roman a trecut in subordinea Senatului Romaniei. Presedintele (stabilit in 11 septembrie 2012), Vicepresedintii, Consiliul de Conducere au fost alesi de Senat. Dupa demisia conducerii de pana in august 2012 a fost desemnata o conducere ce reflecta pluralismul abordarilor. In acest fel, leadership-ul institutiei a devenit, prin forta lucurilor, mai complex si mai dinamic.
In sase luni s-au petrecut multe schimbari in Institutul Cultural Roman. Cei interesati pot examina programele majore ale institutului (publicate in noiembrie 2012 sub titlul Programele ICR. 2012-2013), strategia pentru institutele culturale romane din strainatate (vezi Strategia-cadru a Institutelor Culturale Romane din strainatate, februarie 2013). O sinteza a ceea ce s-a facut si prefigurarea anului 2013 (vezi raportul preliminar 2012 si prefigurarea anului 2013 la Institutul Cultural Roman, ianuarie 2013) sunt deja la indemana. Toate aceste materiale se afla pe site-ul institutiei si sunt publicate in „Buletinul informativ al Institutului Cultural Roman”, care se tipareste periodic din octombrie 2012 incoace. Institutul a publicat volumul promotional (vezi Andrei Marga, Cultura, democratie, modernizare, Editura Institutul Cultural Roman, Bucuresti, 2012), in care se expliciteaza viziunea si unele initiative practice.
Ma refer in cele ce urmeaza, in mod succint, la optiuni ale noii strategii a institutiei.
Vechea strategie a operat cu o intelegere restrictiva a culturii, care a fost redusa la literatura, film, teatru, design, muzica. Am propus de la inceput sincronizarea intelegerii culturii si, ca un prim pas, includerea in cultura, de asemenea, a stiintelor sociale, stiintelor in inteles cuprinzator, a inovatiilor tehnice, a filosofiei si teologiei. Unii au atacat aceasta largire a intelegerii culturii desprinzand din context exemple pe care le-am dat. Dar strategia actuala a Uniunii Europene (vezi Promoting Cultural and Creative Sectors for Growth and Jobs in the EU, 26 Septembrie 2012) imi da dreptate.
Vechea strategie a dus la o antagonizare a generatiilor cata vreme s-a concentrat asupra personalitatilor emergente, in detrimentul celor consacrati. Am propus readucerea discutiei la opera, la creatie si la valoarea intrinseca a acesteia, dincolo de orice alt considerent (varsta, afinitatile politice, etc). Segregarea generatiilor dupa criterii extrinseci operei a dus vizibil la saracirea imaginii asupra culturii romane.
Vechea strategie a fost atrasa de jurnalistica laturilor umbrite, marcate de mizerie, ale realitatii inconjuratoare. In aceasta optica s-au organizat expozitii, albume, volume, ramase in mare masura in magazia institutului. Am aratat ca mizerabilismului se cuvine sa i se prefere un realism care da seama de ceea ce se petrece in jur, fara simplificari. Aceasta optiune a fost atacata cu sustineri care de care mai anacronice. Ea este confirmata de practicile altor institute nationale, care se concentreaza asupra creatiei (intuitiei, imaginii, conceptului nou) in raport cu o realitate complexa.
Vechea strategie a fost atrasa de ceea ce a numit „cultura directa”. Aceasta optiune a avut drept urmare promovarea unor autori inca potentiali si reducerea impactului cultural. Am inlocuit „cultura directa” cu „cultura elaborata” tinand seama si de faptul ca, asa cum se poate constata, din rapoartele de activitate, prostul gust, tezele aberante si obscenitatile nu au fost evitate. Atacul a pretins ca nu s-ar tine seama de conditiile afirmarii in diferite contexte. Or, in orice context, cultura elaborata este mai bine primita si are impact durabil.
Vechea strategie a considerat piata ca mecanism de selectie a valorii. Am aratat ca piata este un indispensabil regulator in economie si in alte domenii, dar, cel putin in cazul culturii si educatiei, piata trebuie complementata. Valorile culturale nu sunt captate totdeauna de cerintele pietei. Am inlocuit o astfel de optiune cu complementarea pietei prin analiza valorii intrinseci a operei. Nu numai etatismul trebuie depasit in tara noastra, ci, de acum, si superficiala intelegere a importantei pietei.
Vechea strategie a dat intaietate pietei, dar a dus neasteptat, din cauza interventiei birocratice, la o abordare sectara a autorilor, a creatorilor de cultura din Romania. Creatorii de prim plan au fost ocoliti. Noua strategie a deschis programele Institutului Cultural Roman spre diferitii autori, creatori de cultura ai tarii. Acesta este si sensul major al infiintarii unor filiale in provinciile istorice ale Romaniei. Institutul are misiunea sa promoveze cultura romana in strainatate, dar valorile acestei culturi se asuma dinauntrul tarii. Filialele nu dilueaza in nici un fel exigenta valorii, cum spun cei care ataca optiunea. Dimpotriva, permitem astfel etalarea unor valori transnationale, europene, fie ele si din provincie. Sectarismul l-am inlocuit cu inclusivismul.
Vechea strategie a operat intr-un cadru inchis. Am modificat optiunea in favoarea transparentei depline. Toate hotararile Comitetului Director si ale Consiliului de Conducere sunt publicate in „Buletinul Informativ” si postate pe portalul institutiei. Comunicarea in mass-media este mai larga decat oricand.
In relatia cu institutele culturale din strainatate, vechea strategie a operat cu modelul „dinspre institute spre centrala”. Efectele au fost, intre altele, nerelevanta unor actiuni din institute si absenta unei coordonari. Am inlocuit acest model cu interactiunea centrala-institute, care permite sporirea impactului actiunilor. Cei care ataca nu fac distinctie intre ineluctabila nevoie de coordonare in serviciul eficacitatii, si centralism, pe care nimeni nu-l imbratiseaza.
Vechea strategie a lucrat cu personal desemnat discretionar in functii. Consecintele nu au fost pozitive. Am inlocuit desemnarea discretionara, pe care legea o permite inca, cu concurs anuntat public, pe baza de criterii limpezi, inclusiv pentru posturile de conducere din institutele culturale din strainatate. In conditiile restrictiilor din legislatia actuala, concursurile s-au tinut in deplinul respect al legii, iar angajarile sunt in formele permise de lege (angajare pe o perioada determinata, detasare, prestari de servicii etc.) Cei care au atacat au invocat deficiente, de altfel inexistente, ale concursurilor. Am aratat ca oricand concursul este solutia.
Vechea strategie a denuntat „reprezentarea culturii recunoscuta de stat, oficiale”, in numele restului culturii. Am aratat ca, atunci cand este vorba de promovarea culturala a Romaniei in strainatate, astfel de restrictii nu dau rezultate si ca ceea ce trebuie sa intereseze ramane valoarea. Nu este vorba nici de a imbratisa exclusiv, nici de a diaboliza cultura recunoscuta de stat, ci de o abordare a oricarei culturi pe linia valorii. Atacul a confundat optica axata pe valoare cu un centralism vetust, pe care nimeni nu-l apara.
Vechea strategie a proclamat desemnarea de „manageri culturali” in institutele din exterior, pe durate determinate, cu posibilitatea prelungirii. Astfel de manageri au avut, cum atesta documentele, rezultate modeste si o orientare nesigura in cultura. Am aratat ca in fruntea institutelor trebuie aduse personalitati consacrate din cultura tarii, iar mandatele trebuie limitate conform practicii internationale, spre a oferi cat mai multor intelectuali sanse sa ocupe functii in diplomatia culturala.
Vechea strategie a cheltuit sume impunatoare pentru a remunera participarea la activitati. S-a ajuns la situatia in care persoane, din tara si din strainatate, erau „abonate” la resursele institutiei. Uneori, remunerarea fireasca a trecut in excese. Am aratat ca banii sunt indispensabili, dar nu se poate construi prestigiu cultural doar prin plati. Am inlocuit optiunea amintita cu folosirea chibzuita, in sistemul european, a resurselor.
Vechea strategie a redus finantarea la resursele bugetare. Consecinta a fost slaba preocupare pentru multiplicarea resurselor de finantare si colapsul administrativ atunci cand bugetul intampina dificultati. Am inlocuit aceasta optiune cu preocuparea pentru finantare din resurse multiple, dand locul cuvenit cofinantarilor, donatiilor si unei fundatii care sa cumuleze resurse in serviciul culturii.
Strategia veche a avantajat, prin implicatie, puncte de vedere si persoane dintr-o parte a spectrului. In cultura, nu da rezultate durabile monologul ideologic. Am aratat ca un pluralism sanatos al abordarilor, sincronizat cu secolul actual, este viziunea ce permite efervescenta culturii.
Aducand schimbari de felul celor amintite, am starnit nu doar sprijinul multor oameni, ci si reactia altora. Mai ales atunci cand sectarismul a fost dat la o parte, pluralismul s-a asumat, privilegiile au fost anulate, resursele au trecut sub control public, reactia a fost mai vehementa. Fabulatiile si atacurile bazate pe fabricatii au fost direct proportionale cu privilegiile dislocate (pierderea de resurse „abonate”, incheierea mandatului etc.) de aceste optiuni. Nu exista nicio proba factuala pentru acele fabricatii. Exista insa o incercare, al carei inventar se va putea face mai tarziu, de a impiedica o schimbare necesara si utila”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
