Deceniile pierdute ale școlii românești

Voi începe prin a cita concluzia unui articol pertinent pe tema deceniilor pierdute ale școlii românești, aparținându-i lui M. Pană (Curs de Guvernare): ”Deocamdată, după ce am crescut PIB-ul potențial al României și PIB-ul real al altor țări cu cetățenii ”creați de Ceaușescu” și educați, mai mult din inerție, de dascălii rămași de atunci, începem să culegem roadele orientării tactice către trecut în locul orientării strategice către viitor. Cu consecința imposibilității de a mai recupera decalajele față de Occident pentru simplul motiv că nu va mai avea cine și cu ce cunoștințe să le recupereze.”

Anul acesta, bugetul alocat educației românești este unul de sub 3,5% din bugetul de stat – asemenea ultimilor trei ani. Aceasta în ciuda faptului că atât Partidul Social Democrat, cât și Partidul Național Liberal (partide fără al căror vot bugetul propus de către tehnocrații domnului Cioloș nu ar fi trecut nici prin furcile caudine ale comisiilor parlamentare și nici prin acelea ale Camerelor reunite) pun învățământul pe unul dintre primele locuri, pe o listă a priorităților de partid. Bugetul a fost promulgat de către președintele Klaus Iohannis fără comentarii, deși platforma electorală pe care a promovat-o în campania prezidențială punea educația națională chiar pe primul loc. Rușinosul procent de sub 3,5% alocat Educației nu a mișcat nici inima tinerilor frumoși și liberi (care sunt, la urma urmei, tocmai rezultatul unui proces de educație aflat în ultimele decenii pe unul dintre ultimele locuri din Europa), nici pixul tehnocraților de la Palatul Victoria (care s-au bucurat de școli bune în primii ani de după revoluție, parte din ele în străinătate, deci sunt relativi imuni la durerile învățământului autohton de azi).

În fapt, toate guvernele post-revoluționare au neglijat învățământul românesc, cel puțin în ceea ce privește alocarea resurselor financiare. Nici cel mai generos dintre aceste guverne, cel condus de către C.P. Tăriceanu, nu a alocat procentul prevăzut de către Legea Educației Naționale, adică 6% din PIB. Or, pentru a recupera într-o perioadă de timp decentă ca întindere decalajul istoric față de statele Europei de Vest, bugetele alocate Educației ar fi trebuit să depășească măcar cu două unităţi pragul de 6%, pe o perioadă de cel puțin un deceniu. În loc de asta, am avut bugete care au adâncit decalajul, cu privire la zestrea materială și umană a învățământului românesc, în special în ceea privește învățământul preuniversitar. Bugete care au dus, pe mai mulți parametri de evaluare, la o involuție a învățământului. Conform EUROSTAT, România, între statele foste socialiste, stă în fruntea… codașilor. Cu o medie (pentru perioada 1999-2014) de 3,44% din PIB alocat învățământului, numai Albania și Macedonia stau mai prost ca noi:

Vezi AICI tabelul 

Că și alți politicieni din Europa de Est au dovedit aceeași miopie precum cei mioritici nu poate fi o consolare.

Nu este deci întâmplător că elevii români învață, prea mulți dintre ei, în școli și licee vechi, cu un deficit major de laboratoare funcționale; că învățământul în două și uneori chiar în trei schimburi este încă o realitate; o tristă realitate sunt și școlile rurale și cele din  periferiile urbane cu personal didactic demotivat și adesea depășit din punct de vedere profesional, care predă unor elevi care nu văd avantajele concrete ale frecventării școlii. România a intrat demult, cel puţin din perspectiva învățământului preuniversitar, într-un cerc vicios al subdezvoltării.

Suntem în situația în care, încetul cu încetul, statul român își pierde unul (dacă nu cumva singurul) dintre avantajele pe care le avea, în 1990, în ceea ce privește atragerea capitalului străin: capitalul tehnic, forța de muncă, productivitatea. Spun asta deoarece forța de muncă a pierdut tot mai mult la capitolul calitate după 1990. Iar revirimentul din ultimii doi ani, prin reapariția învățământului profesional, este prea palid pentru ca, urmând acest ușor trend crescător, să se mai poată salva situația, cel puțin pentru următorul deceniu.

României i-a lipsit voința politică de a investi în învățământ, pentru că i-a lipsit proiectul de țară în care învățământul să joace un rol esențial. Lituania, plecând de la o situație similară cu a României, a avut un astfel de proiect: transformarea statului lituanian într-un hub IT. Urmarea nu s-a lăsat aşteptată – alocarea a peste 15% din PIB pentru educație, adică de peste patru ori mai mult decât alocă în prezent România.

Văd adesea, în declarații politice sau în social media, mărturii ale unor actori politici de primă mână despre cât este de important învățământul pentru domniile lor sau/și partidele din care fac parte. Citez, fără a da nume: ”(partidul) va fi un partener solid al guvernului Cioloș atât timp cât vor fi ajustat deficitele din educație”; ”Educația trebuie să urce în ierarhia priorităților naționale”; ”nu putem avea o cultură performantă daca nu investim în educație. Potențialul creator al tinerilor noștri nu va putea fi atins fara implicarea noastra in crearea cadrului potrivit pentru un învățământ bazat pe performanță, pe meritocrație și pe identificarea și promovarea la cel mai înalt nivel a adevăratelor talente.”

Proba de foc a intențiilor nobile este însă punga cu bani. După cum am arătat mai sus, în decembrie 2015 baierile pungii au rămas, pentru Educația Națională, strâns legate. Asta în ciuda faptului că am agreat cu toții, oameni politici sau specialiști în economie și finanțe, asupra ideii că, pe termen lung, investiția în educație este cea mai profitabilă investiție. De la vorbe la fapte însă, distanța a fost prea lungă.

România a pierdut încă un an de dezvoltare datorită miopiei (merg mai departe: datorită lașității) clasei politice din momentul votării bugetului pentru anul 2016. România va mai pierde un an, 2017, căci este aproape sigur că noul guvern, rezultat al alegerilor din noiembrie 2016, va lucra pe proiectul de buget lăsat moștenire de către Guvernul Cioloș. Or actualul guvern nu a lăsat nici o clipă impresia că ar fi dorit să majoreze semnificativ bugetul alocat învățământului. Doi ani în care majoritatea statelor europene au alocat sau vor aloca învățământului procente din PIB de peste 4,5% - 5%, în timp ce noi ne plasăm și ne vom plasa în continuare în intervalul 3,5% - 4%.

Cu alte cuvinte, decalajul se va accentua între România și statele care își prețuiesc prezentul și își desenează conștient viitorul, prin educația pe care o oferă tinerelor generații. Între 2002 și 2012, rata de participare la educația primară și cea secundară a scăzut în ce privește România cu 7% (în ciuda anilor de boom economic!), în timp ce în majoritatea statelor europene ea a rămas relativ constantă sau chiar a crescut. În lipsa unor măsuri hotărâte, inclusiv prin alocarea de fonduri pentru învățământul rural, trendul acesta va continua. Deja mai mult de o treime din tinerii români de vârstă școlară abandonează școala sau nu finalizează cu diplomă de Bacalaureat liceul. Și viitorul nu sună bine.

Concluzia? Suntem, în lipsa unor măsuri pro-natalitate, din ce în ce mai puțini. Se pare că politicienii, toți cei care au condus România în ultimii 25 de ani, ne doresc nu doar tot mai puțini, dar și din ce în ce mai proști.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News