Când intervenția militară în Siria a început să pară inevitabilă, inevitabile au devenit și paralele cu războaiele trecute. Acțiunea militară a NATO în Libia este cea mai recentă și singura de-a lungul întregii Primăveri Arabe. Președintele Barack Obama se arată acum dispus să acționeze de unul singur în Damasc, pentru a nu lăsa impresia de impunitate a Siriei. La fel ca în Libia, ”ceremoniile” ar putea fi deschise cu rachetele de croazieră Tomahawk. Asta e una dintre puținele asemănări. Mai departe, planul Occidentului va trebui să fie cu mult mai diferit față de cel din 2011.
1. Siria are aliați - Când președintele Barack Obama a anunțat că va urma o intervenție militară în Libia, a subliniat că SUA va face parte dintr-o coaliție puternică, care, de altfel, a și primit ulterior avizul Consiliului de Securitate al ONU. În cazul Siriei, se încearcă ocolirea avizului ONU, Vestul fiind aproape sigur că Rusia își va folosi dreptul de veto. Libia a fost atacată în consens militar internațional. Rusia, China sau Iranul țin Siria, în continuare, în brațe. Mai mult, există țări în Europa care nu vor să se ralieze Franței și Marii Britanii. Un exemplu este Germania.
2. Situația internă a Siriei este mai complicată - Majoritatea libienilor erau arabi suniți. Siria are însă parte de un mozaic religios. Mark Katz, de la Universitatea George Mason, a explicat pentru NPR că Executivul sirian este condus de minoritatea alauiților (vlăstar al șiiților islamic, sunt în jur de 2 milioane jumătate în Siria). ”Dar există atât de multe comunități acolo. Majoritatea este formată din arabi suniți, dar există și kurzi sau arabi creștini”. Rebelii sunt și ei mai eterogeni în Siria decât erau în Libia. SUA a recunoscut un singur guvern al rebelilor în Libia, după intervenția din 2011. Experții sunt confuzi referitor la câte grupuri de rebeli sunt în Siria. Unii zic zeci, alții zic sute. Aceeași experți sunt însă siguri că cei mai puternici dintre ei sunt jihadiștii și salafiștii care au legături cu Al-Qaeda.
3. Economia Siriei e la pământ - Industria producătoare aproape nu mai funcționează, 75% din aceasta sprijinindu-se pe orașul Aleppo, devenit teatru de război. Infrastructura sistemului de sănătate a fost distrusă. Fabricile au fost bombardate. Munca agricultorilor e paralizată de transporturile deficitare.
Libia are o populație de doar șase milioane și este cel mai mare producător de petrol din Africa. Își poate plăti singură facturile. Siria, cu o populație de 24 milioane de locuitori, produce de 10 ori mai puțin petrol, ceea ce face ca reconstrucția țării să fie mult mai dificilă.
4. Motivele intervenției SUA sunt altele. În 2011 se dorea debarcarea lui Gaddafi, acum se vorbește despre stoparea uzului de arme chimice. Președintele Obama spunea, miercuri, pentru PBS, că un atac fulger ar avea caracter punitiv, transmițând un semnal de ”încetați să mai faceți asta”, ceea ce ar ajuta securitatea națională pe termen lung.
5. Bashar al-Assad nu este Muammar Gaddafi. De altfel, tocmai această distincție aruncă îndoieli asupra originii atacului chimic, exprimate de altfel și de oficiali americani. Stomatologul Assad, educat în Occident, poartă de doi ani disputa cu rebelii, dar nu a dat niciodată dovadă de labilitate, a evitat declarațiile belicoase (cu excepția momentelor când a fost provocat) și nu suferă de paranoia conspiraționistă, spre deosebire de defunctul Gaddafi. Ce l-a determinat acum să folosească gazul sarin, singura acțiune care ar fi atras de la sine intervenția Occidentului? Bashar al-Assad are la dispoziție și resurse militare mai ample, vârful de lance fiind aviația. SUA și-a încheiat acțiunea militară în Libia după șapte luni, când Muammar Gaddafi a sfârșit ucis. Presa americană scrie despre un atac de două zile al SUA în Siria, dar durata acțiunilor militare este foarte greu de anticipat, mai ales de planificat.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
