"Inițial, m-am pregătit pentru Facultatea de Sport. Făcusem o pasiune pentru profesoara de sport, dintr-un sat, din Ialomița. În școala generală, am avut profesori extraordinari. Pe doamna dirigintă și pe doamna profesoară de sport Doina Teodorescu, pe care, ulterior, le-am și căutat când am venit în București. Am fost atât de impresionată de felul ăsta extraordinar al acestor două foarte tinere profesoare, venite, iată, într-un sat, la margine de Bărăgan. Făceau naveta, de la București, în satul ăsta unde trăiam eu, și le-am admirat foarte mult. Și mi-am dorit să fiu profesor de sport, așa, ca Doina. M-am pregătit pentru Facultatea de Sport, însă, și atunci ca și acum, această facultate e un lucru greu de parcurs. În sensul că se duc cei care fac sport de performanță, eu nu făcusem.
"Eu nu am făcut atât de multe, cât a lucrat destinul și mâna lui Dumnezeu"
Am făcut, la nivel de liceu, handbal. Mai precis, la "Triumf", care era, pe vremuri, un club sportiv școlar, CSS1. Și am făcut handbal, acolo, dar nu la nivel profesionist. Însă eu m-am apucat, ce vorbim, era înainte de Revoluție, înainte de 1990. Eram, atunci, un copil de la țară, care își dorea să devină profesor, pentru că se uita cu ochii plini de admirație la profesorii care veneau în sătucul ăsta, Dridu. Am dat la Sport, am picat, pentru că nu eram foarte bine pregătită.
Am picat la probele eliminatorii. Eu biologia, anatomia, le învățasem. Mă chinuisem, acolo, singură. Dar nu am trecut de eliminatoriile astea. Și, ce să vezi, s-au înființat, atunci, imediat după Revoluție, facultățile particulare. Și eram amărâtă, eram în vacanță, la țară, picasem admiterea și a venit soră-mea și zice: "Uite că se face un curs de muzică, de nu-știu-ce, la Universitatea Ecologică”. E foarte greu să îți imaginezi acum. În orice caz, m-am dus acolo, eram destul de necăjită, se cam închiseseră ușile, nu știam ce am de făcut mai departe. M-am dus mai mult împinsă de la spate de sora mea. Și m-am înscris, aici, și, de aici, lucrurile nu au mai ținut de mine. S-au rostogolit și au mers în direcția bună. Adică eu nu am făcut atât de multe, cât a lucrat destinul și mâna lui Dumnezeu, într-un fel", a povestit Valentina Fătu pentru click.ro.
De ce nu prea vine soțul să o vadă jucând
"Soțul nu are nicio legătură cu lumea artistică și nici nu își dorește foarte mult. Este echilibrul meu. Cred că, dacă nu aș avea o viață de familie în echilibru și înțelegere, nici n-aș putea să am liniștea asta în meserie. Este foarte important cum menții echilibrul ăsta, acasă. Nu-și dorește să facă parte din lumea asta. Este un om care are rostul lui, își vede de meseria lui și este mulțumit de ea. Și nu simte nevoia să apară pe scenă. Lucrează la o companie multinațională", a spus actrița.
"Vine la teatru, dar rar. Doar în situațiile de premieră și niciodată la premieră-premieră, ci la al doilea, la al treilea spectacol. Pentru că știe mecanismul. Știe câte emoții sunt", a adaugat ea.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
