În primăvara anului 1982 am publicat într-o revistă o recenzie despre un elegant volum, De la Dunăre la Mare, subintitulat „Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, editat de Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, care îşi avea reşedinţa la Galaţi. M-am bucurat, între altele, de faptul că am putut cita din marele profesor teolog Ioan Gh. Coman, respectiv, am reprodus din textul istoricului Radu Vulpe următoarele cuvinte: „Noi suntem romani fiindcă suntem creştini şi suntem creştini fiindcă suntem romani”...
Două luni mai târziu ajungeam la Galaţi invitat de Arhiepiscopul Antim, care mă poftise să văd mânăstirile dobrogene. În seara în care am sosit, la masă, Arhiepiscopul mi-a vorbit despre starea jalnică în care se afla cripta martirilor de la Niculiţel, dată la iveală în 1971 de o revărsare de ape... Deşi îi fuseseră consacrate comunicări ştiinţifice şi studii – citisem unul chiar în volumul pomenit mai sus –, autorităţile locale se împotriveau acoperirii şi protejării sale pe spezele eparhiei, dispusă a le suporta până la ultimul leu. Dintr-un articol publicat câteva luni mai târziu cu sprijinul lui Ion Cristoiu în „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, ilustrat cu trei fotografii pe măsură, reieşea limpede starea în care se găsea cripta: „La Histria, Mangalia şi Constanţa avem acele «muzee în aer liber» de care vorbea Pârvan şi un asemenea muzeu ar fi putut deveni şi Niculiţelul. S-a restaurat acolo, într-un mod exemplar şi în timp record, o podoabă de artă bizantină, monument din secolul al XIII-lea. Starea criptei este însă jalnică; cum o arată şi fotografiile. Murdară, copleşită de hârtii şi de resturi, lipsită de pază şi protejată de un ţarc hilar în care poate pătrunde oricine, cripta este a nimănui, iar copiii din sat zgârie inscripţiile... Monumentul este ameninţat şi de revărsările de apă, totodată.”
În seara în care am cinat cu Arhiepiscopul Antim, acesta mi-a explicat că a doua zi, în drumul spre Mânăstirea Cocoş, şoferul mă va duce mai întâi la părintele Dumitru Guşatu, parohul din Niculiţel, care îmi va arăta atât cripta, cât şi Biserica Sf. Atanasie. Hramul acesteia era o consecință a faptului că, după ce se citiseră rugăciunile mai multor sfinți, încuietorile ușii nu cedaseră decât la moliftele ierarhului pomenit. Pe vremea aceea nu știam cum a fost descoperită biserica din Niculițel. Am aflat abia în urmă cu un deceniu din memoriile bine-cunoscutului istoric Florin Constantiniu, care în 1952 era student al Facultăţii de Istorie din Bucureşti şi participant la o campanie de săpături arheologice în Dobrogea. Datorită profesorului Ioan Barnea, doctor în teologie la Atena, a avut prilejul să trăiască o experienţă memorabilă: „Ce mândru am fost când, făcându-se o săpătură la Niculiţel, Ioan Barnea m-a ales pe mine din cei patru studenţi aflaţi atunci pe şantier! Am avut astfel şansa de a asista la dezvelirea celei mai vechi biserici în plan treflat (cel puţin până la acea dată; nu ştiu dacă ulterior s-a descoperit una mai veche) din spaţiul românesc. Descoperire cu totul întâmplătoare, căci rostul săpăturii era de a determina cine înălţase marele val de pământ din vecinătatea Niculiţelului: protobulgarii (...) sau, cum avea să se dovedească, romanii. Mica biserică a fost, aşadar, o surpriză foarte plăcută. În imediata ei vecinătate, o secţiune de val a dat la iveală un mormânt, lângă schelet găsindu-se o monedă de la aceeaşi împărăteasă Teodora”.
Vreme de doi ani, între 1971 şi 1973, în Biserica Sf. Atanasie din Niculiţel au fost ascunse moaştele celor patru martiri creştini descoperiți acolo (Zotic, Atal, Camasie, Filip), până când Preasfinţitul Gherasim, Episcopul Râmnicului şi Argeşului (iniţial arhiereu-vicar la Galaţi cu denumirea de „Constănţeanul”), le-a dus în biserica Mânăstirii Cocoş – unde au început credincioşii să vină în număr mare să li se închine –, Stăpânirea fiind pusă în felul acesta în faţa unui fapt împlinit. Cât priveşte impecabila restaurare a Bisericii Sf. Atanasie, pomenită în articolul meu „O podoabă de artă bizantină”, aceasta se datorează arhitectului Cristian Moisescu, care, deţinând un post important în Direcţia Monumentelor Istorice (instituţie desfiinţată samavolnic în 1977), a dat curs în 1973 rugăminţilor Arhiepiscopului Antim, întocmind el însuşi proiectul.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
