Prea puțină lume a avut timp să constate că decizia în privința mutării ambasadei a fost luată de Congresul american, în 1995. Congresul a mai stabilit o clauză prin care decizia efectivă a mutării se poate amâna câte 6 luni. Președinții americani Clinton, Bush Jr și Obama au făcut uz de clauză. Chiar și Donald Trump a utilizat clauza o dată, în luna iunie. După care, în decembrie, a Iuat decizia. În programul său electoral, președintele Trump, a anunțat acest lucru: că va muta ambasada la Ierusalim.
La ONU, anunțul american a inflamat spiritele. Atât doar că reprezentantul SUA a afirmat tranșant că America nu primește lecții. Per total, SUA s-a comportat ca un stat mândru, independent și suveran, care își urmărește propriile interese, pentru și în favoarea poporului american.
Disputa este însă departe de a se fi încheiat. Nu discut aici despre tulburările din teritoriile palestiniene sau din alte state arabe sau musulmane. La nivelul Uniunii Europene decizia inițială era ca nimeni să nu-și mute ambasadele la Ierusalim. Blocajul a fost spart de decizia Cehiei, care, prin grasul președintelui sau, Miloš Zeman, a afirmat că Praga își va muta și ea ambasada, după modelul american, în Orașul Sfânt.
Întrebarea nerostită încă la București este ce va face România? Sumarizând lucrurile situația arată astfel: România este stat membru NATO, având un mult clamat parteneriat strategic cu Statele Unite, și este, în același timp, membru UE. Washingtonul, în ciuda opoziției Bruxelles-ului și a întregii lumi musulmane, a decis mutarea ambasadei, gest cu semnificații profunde la Ierusalim, acolo unde, statul-gazdă, Israel, a cerut tuturor țărilor să-și mute reprezentanţele diplomatice.
Europenii - interesele Franței în lumea musulmană, dar și ale Germaniei sau Italiei sunt foarte importante - nu vor face acest lucru și au încercat deja să condamne SUA pentru decizia luată. Întrebarea este simplă: de care parte se va situa România? Este genul de situație la care se va ajunge tot mai des în viitor, când interesele SUA și UE sunt total divergente. Oricum ar proceda, România va nemulțumi profund una dintre părți.
Deocamdată, SUA nu au cerut României să le urmeze exemplu. Nu au cerut-o însă nici altor state europene. Momentul nu poate fi însă prea îndepărtat. Iată de ce este nevoie ca ţara noastră să aibă un guvern puternic și o administrație eficientă, capabilă să apere interesul naţional.
În vremea comunismului, România a fost primul stat din lagărul răsăritean care a avut curajul să recunoască atât Republica Federală a Germaniei, cât și să mențină legăturile diplomatice cu Israelul, atunci când întregul Pact de la Varșovia a hotărât să le rupă. Ce mult ar însemna acum pentru relațiile României cu Israelul, dar și cu evreii din lumea întreagă, dacă Bucureștiul ar avea curajul să anunțe imediat că va urma exemplu Americii. Așa cum a făcut-o Cehia.
Acestea sunt diferențele majore dintre națiunile libere și mândre și cele care nu se pot regăsi nici măcar la 28 de ani de la prăbușirea comunismului, având în permanență nevoie de aprobare externă pentru fiecare pas micuț, înainte sau înapoi, făcut în propria țară.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
