„Pandemia implică un risc de moarte colectivă. E ceva care include, dar depășește riscul morții individuale. Această diferență e importantă, căci, din perspectiva morții, individul este o excepție, un unicat, un sine, în timp ce colectivitatea este specie. Strategiile de raportare la moarte ale individului sunt diferite de cele ale speciei. Pandemia depășește, din motive evidente, chiar riscul destrămării unui popor prin pierderea unei bătălii esențiale, cum a fost bătălia lui Cezar cu galii sau a lui Traian cu dacii. Nu e o luptă a ființei istorice, ci a ființei biologice.
Față de alte pandemii din trecut, cea actuală se diferențiază printr-o extindere cu adevărat globală, dar și prin raportul cu situația umanității, cel puțin a lumii occidentale, care niciodată n-a fost mai distanțată față de moarte. Marile războaie s-au dus destul de mult timp în trecut. Discursul dominant consumist este, în esență, o fugă din fața morții, iar nivelul de trai ridicat reprezintă o piedică în plus de a concepe un discurs despre moarte. Descoperirile din genetică, microbiologie etc. au oferit perspectiva prelungirii nedeterminate a vieții, inaugurănd epoca postumană.
Eșecul revoluționării omului prin mijloace ideologice - care a fost confirmat între 1789 și 1989 — a fost urmat de speranța transformării lui genetice și tehnologice. Nimic nu e mai penibil pentru o ființă umană ce-și proiectase o epocă a tinereții fără bătrânețe, la care s-ar fi ajuns prin transformări genetice și tehnologice, decât să constate că nu are soluții în fața unei gripe.
Pandemia lovește în plex postomul. Postoamenii mor la fel ca oamenii. Pandemia lovește puternic în postumanism, ca și în ideologia consumului, pe care le solicită cu o nouă temă de publicitate: moartea.
Principalul avertisment este acesta: niciodată să nu excluzi moartea.
Postumanismul a fost posibil prin uitarea morții, el este nu atât rezultatul unor progrese tehnologice, cât al unei uitări metafizice.
Dacă analizăm lucrurile ceva mai în profunzime, ne dăm imediat seama că efectul pandemiei nu este totuși atât de neașteptat.
Gripa a surprins omenirea într-o criză, pe care a accelerat-o. În spatele teoriei fericirii tehnologice și a consumului se află marasmul psihic a miliarde de oameni. Una e imaginea, alta e realitatea. Iar realitatea e că oamenii erau mult mai aproape de moarte decât o lăsau să se vadă canalele de comunicare publică. Erau mai aproape prin simpla suferință a inadecvării la o lume care le-a devenit străină. O societate care promovează prelungirea sine die a vieții te consideră deja bătrân la 30 de ani. O societate care promovează egalitatea dintre toți și toate îi exclude pe săraci, pe urâți și, în general, pe toți aceia care nu corespund standardelor hollywoodiene.
Aceste criterii, promovate prin film și industria de publicitate, sunt atât de exigente, încât marea masă a omenirii nu are altă soluție decât să se consoleze cu statutul de săraci și de urâți, de loseri. În societatea succesului trăiesc de fapt numai loseri. Deci adevărul e că, în acest timp, oamenii au avut un comerț cu moartea, dar unul secret, privat. În public, toți au încercat s-o facă pe fericiții, iar seara, când se întorceau acasă, se întâlneau cu singurătatea lor goală.
Pandemia a readus moartea la nivelul discursului public și, ar trebui adăugat imediat, orice ideologie, orice filosofie, orice credință se naște din legătura cu moartea, este un răspuns în fața morții. Iată de ce pandemia poate da naștere unui nou discurs”, a scris, pe Facebook, Arthur Suciu.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Acest articol reprezintă o opinie.
Ascultă în română
