Să vorbeşti despre moarte în ziua de azi a devenit ceva similar cu subversiunea. Și aici, comuniştii se întâlnesc cu mentalitatea occidentală de astăzi: Cioran spunea că în opera lui Marx nu există nicio referinţă despre moarte; nicio reflecţie. În mentalitatea omului apusean, moartea este un fapt care îi priveşte exclusiv pe ceilalţi, niciodată pe sine; un accident penibil care nu trebuie comentat, ci surmontat cât mai repede cu putinţă. Este aproape obscen să vorbeşti despre încercările prin care trece un bolnav incurabil sau un muribund. Este, iarăşi, de preferat să nu stai la căpătâiul lui, iar dacă ai făcut-o, să nu povesteşti despre asta. Ţi se îngăduie mai degrabă să vorbeşti în public despre „Mein Kampf” decât despre moarte.
Lumea actuală are o teribilă şi nemărturisită teamă de moarte tocmai pentru că reduce existenţa la aspectul ei pământesc. Are frică mare de boală întrucât nu acceptă suferinţa ca făcând parte din condiţia umană. Viaţa de azi, frenetică, trebuie să se reducă la viteză şi tinereţe, goană după plăceri senzitive, materiale, sfârșitul unui om rămânând în grija asistentelor medicale şi a întreprinderilor de pompe funebre.
În celebrele „Exerciţii spirituale” ale Sf. Ignaţiu de Loyola există, la început, o pagină pe care nu ştiu cine s-ar încumeta s-o reproducă: cititorul este îndemnat să îşi imagineze propriul sfârșit pământesc, să se vadă pe sine întins într-un sicriu, rămas singur, după ce rudele şi prietenii şi-au luat adio de la el. Nu este nimic macabru. Omului i se aminteşte că, dincolo de semeni, are pe Dumnezeu; că nu este singur.
Nu oamenii obişnuiţi, ci aceia cu nume şi destin public s-ar cuveni să facă exerciţiul recomandat de Loyola. Au dispărut mulţi dintre ei în ultimii ani, le-a apărut fotografia cernită la televizor, au fost plânşi la radio, duşi cu alai pe ultimul drum, îngropaţi cu salve de tun şi s-a spus despre ei că „au lăsat un gol”. L-au lăsat însă în memoria celorlalţi. A celor furaţi de frenezia vieţii.
Am sentimentul că oroarea de parastase, de pomelnice şi de colivă pe care nu şi-o ascund intelectualii nu este decât o formă a fricii de moarte corelată cu invidia isterică față de aceia care cred în viaţa veşnică, crezând implicit în Dumnezeu şi în învăţătura Bisericii. În timpul vacanţelor petrecute la bunici, în Oltenia, am auzit femei vârstnice spunând, fără ipocrizie, „Ia-mă, Doamne!” şi am văzut oameni care se pregăteau de moarte ca de o călătorie, în felul în care se pregătesc semenii noştri cu parale să plece la Miami sau în Baleare, convinşi că plaja şi hotelul de cinci stele de acolo sunt admirabile.
Lumea noastră actuală, prevalent didactică, trebuie să ştie că omul poate fi eliberat prin învăţătură de groaza şi obsesia ultimului voiaj pământesc. Dar nu prin psihanaliză, ci prin raţiune, rugăciune, credinţă şi har; prin certitudinea Învierii lui Hristos. Altminteri, evitarea ipocrită a realităţii nu foloseşte la nimic, nu aduce echilibru şi linişte, ci amplifică nişte spaime drăceşti.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
