Într-o seară de octombrie, un bărbat în vârstă de patruzeci și doi de ani sună la 112 și anunță, cu vocea rupându-i-se în hohote, că și-a găsit soția fără suflare în bucătărie, înconjurată de sticle de medicamente răsturnate, și că el însuși nu-și amintește nimic din ultimele ore, pentru că, spune el, i s-a întunecat mintea, auzea voci care îl îndemnau, iar obiectele din jur i se contorsionau în ființe amenințătoare.
Sirenele pornesc, vecinii se adună pe trotuar, iar până la miezul nopții camera unei televiziuni locale îl surprinde plângând în brațele unui polițist, repetând printre suspine că nu el a fi făcut-o, ci boala, nebunia, ceva întunecat care l-a stăpânit și l-a părăsit la fel de brusc. De aici începe una dintre cele mai delicate și mai periculoase povești din psihologia judiciară contemporană: crima comisă cu luciditate, planificată în detaliu, urmată de o reprezentație scenică atât de bine pusă la punct încât ajunge să concureze, în ochii opiniei publice și uneori chiar în fața legii, cu adevărul medical. Femicidul, adică uciderea unei femei pentru că este femeie, cel mai adesea de către partenerul sau fostul partener de viață, reprezintă forma cea mai extremă a violenței domestice, iar România se află, conform raportărilor periodice ale organizațiilor internaționale și ale instituțiilor naționale de profil, printre primele țări ale Uniunii Europene la numărul de femei ucise în sânul familiei.
Ce se întâmplă însă atunci când autorul nu fuge și nu se ascunde, ci rămâne la locul faptei și construiește meticulos un alt decor, în care el nu mai este ucigașul, ci primul spectator nefericit al unei tragedii declanșate de o minte bolnavă? Psihologii clinicianicieni și psihoterapeții de familie întâlnesc asemenea narațiuni atât în cabinetele de terapie cu supraviețuitorii, cât și în sălile de expertiză medico-legală, unde sarcina lor nu este să creadă sau să nu creadă oamenii, ci să discearnă cu instrumente validate între suferința psihotică autentică și jocul conștient, calculat, al simulării. Articolul de față urmărește drumul disimulării respective, din bucătăria crimei până în studiourile televiziunilor, apoi până în dosarul de expertiză, examinând mecanismele psihologice ale actorului care alege să devină pacient, costul uriaș al reprezentației pentru familia extinsă a victimei și modul în care psihoterapia reușește, ani la rând după faptă, să dezmembreze scenografia minciunii și să readucă la lumină adevărul, cuvânt cu cuvânt, ședință cu ședință. Pentru că, în fond, odată femeia ucisă, începe a doua crimă: cea asupra propriei ei povești.
Întrebări de reflecție: 1. De ce aleg unii autori de femicid să rămână la locul faptei și să joace rolul de victimă a propriei nebunii, în loc să fugă sau să se predea? 2. Ce diferență face pentru opinia publică faptul că bărbatul apare plângând în fața camerelor de filmat imediat după crimă? 3. Ce responsabilități specifice au psihoterapeții de familie atunci când narațiunea ucigașului concurează cu adevărul medical?
Sursă: Organizația Națiunilor Unite, Agenția pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați – raportări privind femicidul în România; Judith Herman, „Trauma and Recovery” (Basic Books, 1992).
Ca să înțelegem spectacolul, trebuie mai întâi să înțelegem scena. Femicidul nu cade din cer și nu izbucnește niciodată, așa cum încearcă atât de mulți să spună, „dintr-o ceartă banală”. Fiecare astfel de crimă are în spate o istorie documentabilă de control, de amenințări, de episoade de violență fizică sau psihică, iar psihologia familiei numește drumul eroziune progresivă: relația începe cu ispite și promisiuni, continuă cu izolarea femeii de prieteni și de familie, apoi cu microcontrolul asupra hainelor, a telefonului, a banilor și a ieșirilor, până la violență deschisă. Evan Stark, sociologul care a fundamentat conceptul de control coercitiv, arată că pericolul nu stă neapărat în frecvența loviturilor, ci în gradul de captivitate construit în jurul femeii: cu cât viața ei este mai strâns dirijată de partener, cu atât mai aproape se află momentul în care femeia îndrăznește să plece sau să ceară ajutor, iar pentru bărbatul care o tratează ca pe o proprietate, pierderea controlului este trăită ca o anulare a propriei identități.
Cifrele vorbesc limpede: studiile internaționale arată că în jur de șaptez la sută dintre femeile ucise de parteneri au fost anterior lovite de agresori, iar perioada imediat următoare separării este statistic una dintre cele mai riscante din viața unei femei abuzate. În România, raportările instituțiilor și ale organizațiilor neguvernamentale au consemnat, an de an, zeci de femei ucise de soți, foști soți sau parteneri, multe dintre ele după ce sesizaseră poliția, după ce obținuseră ordine de protecție sau după ce încercaseră să pună capăt relației. Psihoterapeții de cuplu știu că femeile rar mint când descriu frica, însă știu și că bărbații controlatori vin adesea la terapie cu un alt scenariu pregătit: comunicare proastă, gelozie „doar de dragoste”, nervi de la serviciu, o soție „exagerată”.
Aici începe practic prima reprezentație, cea din cabinet: bărbatul nu simulează psihoza încă, dar exersează deja rolul omului copleșit de împrejurări, niciodată autor al propriilor gesturi. Iată de ce orice terapeut de cuplu are datoria profesională să verifice, separat și confidențial, istoricul de violență înainte de a accepta cuplul în terapie conjugală, pentru că terapia convențională de cuplu, bazată pe compromis reciproc, este nu doar inutilă, ci periculoasă atunci când unul dintre parteneri exercită control coercitiv asupra celuilalt.
Întrebări de reflecție: 1. Ce este controlul coercitiv și de ce este mai predictiv pentru femicid decât frecvența episoadelor de violență fizică? 2. De ce reprezintă perioada imediată după separare un moment de risc major pentru femeile abuzate? 3. De ce este terapia conjugală clasică contraindicată în relațiile marcate de control coercitiv?
Sursă: Evan Stark, „Coercive Control: How Men Entrap Women in Personal Life” (Oxford University Press, 2007); Jacquelyn C. Campbell et al., „Risk Factors for Femicide in Abusive Relationships” (American Journal of Public Health, 2003).
Dintre toate problemele pe care le ridică femicidul atribuit unui episod psihotic, cea mai stringentă este întrebarea clinică: cum arată nebunia adevărată și cum arată nebunia jucată? Psihoza autentică - fie că vorbim despre schizofrenie, despre tulburarea schizoafectivă sau despre un episod psihotic sever indus de o boală organică - lasă urme consistente înainte de faptă. Există un istoric, există consultații, internări, tratamente întrerupte, modificări lente de comportament observate de colegi și vecini, există simptome negative greu de mimat, precum aplatizarea afectivă sau pierderea treptată a grijii față de propria persoană, iar halucinațiile și ideile delirante formează o lume coerentă, cu o logică internă proprie, chiar dacă stranie pentru exterior. Crima săvârșită de o persoană aflată într-o psihoză reală este de regulă haotică, nediscriminatorie sau strâns legată de conținutul delirului, iar făptașul nu încearcă, după faptă, să construiască un sistem de apărare. Cu totul altfel se prezintă tabloul simulării: amnezie selectivă, care șterge cu exactitate noaptea crimei, dar lasă intactă memoria pentru orice altceva; halucinații grandioase și cinematografice, declarate cu calm descriptiv perspicace, deși persoana pretinde că era dezorganizată; simptome care apar doar în contextul anchetelor și care dispar în afara situației oficiale.
Richard Rogers, cel mai citat specialist în evaluarea malingeringului, notează că simulantul are tendința de a supraetala manifestările, de a raporta simptome rare, improbabile sau combinate între ele într-un mod statistic bizar, deoarece își imaginează că nebunia înseamnă exces, nu ruptură. O altă diferență majoră ține de comportamentul dinaintea faptei: cine își procură arma, urmărește rutina victimei, alege momentul în care copiii sunt plecați, schimbă hainele de după, șterge urmele și apoi sună singur la 112, a demonstrat capacitate de planificare, de inhibiție a impulsurilor și de orientare în realitate, toate incompatibile cu ideea unei minți scăpate de sub orice control în momentul respectiv. Psihoza adevărată nu ascultă de programul de seară. Prin urmare, când apare, în dosar, o zi sau o săptămână înainte, vizită la medicul de familie cu plângeri vag psihiatrice, fără istoric anterior, specialiștii ridică imediat ochii: hârtia care atestă „criza” era parte din scenografie, o pregătire atentă a apărării cu mult înainte ca vreun gest să se întâmple.
Întrebări de reflecție: 1. Care sunt diferențele principale dintre simptomele unei psihoze autentice și cele raportate de un simulant? 2. De ce contrazice capacitatea de planificare de dinaintea crimei ideea unui episod psihotic în momentul faptei? 3. Ce semnificație are vizita la medicul de familie cu plângeri psihiatrice apărute brusc, chiar înainte de crimă?
Sursă: American Psychiatric Association, „Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders”, ediția a V-a (DSM-5, 2013), codul V65.2 pentru simulare; Richard Rogers (ed.), „Clinical Assessment of Malingering and Deception” (Guilford Press, ediția a treia, 2008).
Simularea, numită în limbaj clinic malingering, este producerea sau exagerarea deliberată a unor simptome psihice ori fizice în urmărirea unor avantaje externe concrete: evitarea răspunderii penale, obținerea unei sentințe mai blânde, transferul dintr-o închisoare într-un spital psihiatric, amânarea procesului sau câștigarea simpatiei. DSM-5 o tratează drept condiție care trebuie codificată separat și suspectată ori de câte ori apar trei indicii: implicare medico-legală, discrepanță între simptomele raportate și rezultatele obiective, plus absența unei tulburări psihiatrice care să explice tabloul. Literatura de specialitate distinge simularea pură, în care totul este inventat, simularea parțială, în care o suferință reală minoră este umflată până devine rol principal, și atribuirea falsă, în care simptomele există într-adevăr, dar provin din altă cauză, de pildă din consumul de substanțe, și sunt puse în cârca unei boli mintale. În cazul femicidului, motivația simulării este deosebit de puternică pentru că miza este maximă: diferența dintre închisoare pe viață și o internare terapeutică, diferența dintre imaginea de monstru și imaginea de om nenorocit, bolnav, demn de milă.
Bărbatul care a ucis prin control și posesie nu renunță la control nici în arest; dacă nu-i iese rolul de nevinovat, încearcă măcar rolul de nebun, pentru că nebunia îl scoate, în ochii lumii, din rândul celor care aleg. Aici se ascunde o răsturnare perfidă: în loc ca societatea să întrebe cum de a ajuns femeia să fie ucisă de cel care îi promisese iubire, discuția mută centrul asupra suferinței bărbatului, iar victima devine personaj secundar în propria tragedie. Cercetările lui Rogers și ale colaboratorilor săi au arătat că simularea este detectabilă tocmai pentru că actorul joacă pentru publicul lui imaginar, nu pentru clinicieni: bagajul de simptome e construit din clișee cinematografice despre nebunie, nu din experiența reală a bolii. Ucigașul care repetă „auzeam voci” uită că oamenii cu psihoze autentice descriu adesea cu jenă vocii respective, le ascund de rușine sau de frică, le atribuie un sens, nu un microfon. Iar cel care mărturisește cu ochii în lacrimi că nu-și amintește nimic uită un amănunt simplu: memoria reală pentru emoții puternice nu se sterge complet, ci se fragmentează; amnezia totală, curată, convenabilă este aproape întotdeauna un scenariu.
Întrebări de reflecție: 1. Ce forme de simulare descrie literatura de specialitate și cum se deosebesc între ele? 2. De ce este nebunia o ieșire atractivă pentru un ucigaș care nu-și asumă fapta? 3. De ce eșuează clișeele cinematografice despre nebunie atunci când un simulant stă față în față cu un clinician experimentat?
Sursă: Richard Rogers, Randall T. Salekin, Kenneth W. Sewell și Amber M. Goldstein, „A Comparison of Forensic and Nonforensic Malingerers” (Law and Human Behavior, 1998); DSM-5 (2013).
Dacă simularea din fața medicului este o piesă de interior, cea din fața presei este spectacol total: lumini, lacrimi, simboluri. Presa locală și națională ajunge adesea la locul faptei înaintea anchetatorilor obișnuiți, iar primele cadre filmate contează enorm, pentru că ele fixează în memoria colectivă o primă ipoteză, iar apoi informațiile care vin în contradicție cu ea sunt percepute drept complicații, nu drept corecții. Ucigașul priceput știe. Se lasă fotografiat cu capul în palme, îmbrăcat neglijent, cu o icoană sau o carte de rugăciuni la îndemână, rostește fraze tăiate de suspine, se încurcă în cuvinte exact în momentele în care ar trebui să pară cel mai zdruncinat. Paul Ekman, psihologul care a fundamentat studiul expresiilor faciale, a arătat că emoțiile autentice au o semnătură temporală proprie și că emoția simulată are, de regulă, un început prea repede sau prea lent, o intensitate constantă, ca un bec aprins, nu ca un foc, și o încetare bruscă în momentul în care camera se îndepărtează. Robert Hare, creatorul scalei de evaluare a psihopatiei, descrie la astfel de indivizi un repertoriu de pseudo-regrete: lacrimi pentru sine, nu pentru victimă, formulări centrate pe propria soartă, cugetări în care moartea femeii apare ca o greșeală de parcurs, nu ca o crimă.
Studiile despre comportamentul în fața camerei arată și un fenomen de transmisie emoțională: publicul percepe drept autentic ceea ce confirmă scenariul dorit, iar atunci când bărbatul plângător spune „am nebunit, eram alt om”, există întotdeauna un segment de telespectatori gata să-l creadă, pentru că alternativa, cea a crimei planificate din gelozie și posesie, este prea urâtă ca să fie privită în ochi. Televiziunile, conștiente de audiența pe care o aduce drama, dau rar spațiu istoriei de violență anterioară, ordinelor de protecție, declarațiilor vecinilor care au auzit țipete; ele preferă cadrele cu sicriu și cu soțul devastat. Rezultatul este o răsturnare narațivă produsă cu complicitatea încuviințătoare a audienței: înainte ca procurorul să deschidă dosarul, o parte a publicului a judecat deja cazul și l-a achitat, pentru că spectacolul a fost bun.
Întrebări de reflecție: 1. De ce contează atât de mult primele cadre filmate cu suspectul pentru percepția publică a cazului? 2. Care sunt semnele descrise de Ekman și Hare prin care se deosebește regretul autentic de regretul jucat? 3. Ce rol joacă televiziunile, prin modul de alegere a cadrelor, în răsturnarea narațivă a femicidului?
Sursă: Paul Ekman, „Telling Lies: Clues to Deceit in the Marketplace, Politics, and Marriage” (W. W. Norton, 2009); Robert D. Hare, „Without Conscience: The Disturbing World of the Psychopaths Among Us” (Guilford Press, 1999).
Piesa cea mai grea pentru simulant se joacă departe de camere, în cabinetul medicului legist-psihiatru, unde apărarea construită pentru presă întâlnește teste construite tocmai pentru a o sparge. Expertiza psihiatrică medico-legală nu se bazează pe impresia generală și nici pe declarațiile sincere sau insincere ale celui examinat, ci pe instrumente standardizate pentru detectarea simulării. Structured Interview of Reported Symptoms (SIRS), de pildă, confruntă persoana cu întrebări despre simptome rare, despre combinații improbabile de simptome, despre intensitate și despre mecanismele interne ale acestora, iar scorurile obținute permit clinicianului să estimeze cu o eroare controlată probabilitatea ca tabloul raportat să fie fabricat. Inventarul clinic multiaxial MMPI-2-RF include scale validate empiric, precum Fp, care măsoară exact raportarea exagerată de simptome psihiatrice rare. Pe lângă teste, anchetatorii au învățat să citească comportamentul din afara cabinetului: ce face suspectul în celulă, ce scrie în scrisori, ce caută în telefonul confiscat. Nenumărați autori care au invocat nebunia au fost demascați de istoricul căutărilor efectuate înainte de crimă: „cum se simulează schizofrenia”, „simptome de psihoză”, „cum se dă testul psihiatric la poliție”. Nu mai puțin importantă este comparația cu istoricul medical: o psihoză reală lasă în urmă ani de consultații, de rețete, de observații făcute de terți fără nicio miză procesuală.
Un episod psihotic înscenat apare, în schimb, la data convenabilă, exact înaintea faptei, ca o poliță de asigurare. Literatura lui Rogers și a colegilor săi estimează că, dintre persoanele trimise la evaluare penală, o minoritate consistentă prezintă indicii de simulare, iar procentul crește vizibil acolo unde miza este eliminarea răspunderii. Cazul femicidului adaugă însă o dificultate specifică: traumatismele grave, anxietatea și reacțiile disociative apărute după crimă sunt reale, iar examinatorul trebuie să discearnă între suferința autentică de după faptă și bolii inventate de dinainte. Aici contează mai mult decât oriunde obiectivitatea: un expert părtinitor distruge nu doar dosarul, ci și încrederea familiei victimei în justiție. Observația continuă din perioada de arest contribuie la fel de mult ca interviul: comportamentul din celulă, relațiile cu ceilalți deținuți, reacțiile la vești bune sau rele, toate se adună în dosarul expertizei. Mulți simulanți oferă, fără să vrea, spectacolul unei vindecări suspect de rapide după pronunțarea sentinței, iar monitorizarea pe durata măsurii de siguranță a demascat numeroase cazuri în care simptomele eroice dispăreau în câteva săptămâni, odată cu presiunea procesului. Comparația cu intervievarea martorilor obișnuiți este instructivă pentru psihoterapeți: acolo unde terapeții caută sens și suferință, expertul caută patternuri și disonanțe, iar ambele profesii au de învățat una de la alta, cu condiția să nu-și împrumute niciodată pălăria.
Întrebări de reflecție: 1. Cum funcționează teste precum SIRS sau scala Fp din MMPI-2-RF în detectarea simulării? 2. Ce dovezi din afara cabinetului de expertiză demască frecvent povestea ucigașului? 3. De ce este greșită presupunerea că orice suferință emoțională vizibilă după crimă dovedește boala mintală?
Sursă: Richard Rogers (ed.), „Clinical Assessment of Malingering and Deception” (Guilford Press, 2008); Rogers, Sewell și Goldstein, „Explanatory Models of Malingering” (Journal of Psychiatry and Law, 1994).
Cine este omul care, după ce a omorât, montează un teatru atât de elaborat? Psihologia judiciară nu lucrează cu profiluri științifice infailibile, așa cum arată filmele, ci cu tendințe documentate statistic, iar literatura despre agresorii intimi oferă o tipologie utilă. Neil Jacobson și John Gottman, cercetători legendari ai violenței conjugale, au descris doi bărbați care lovesc, pe care i-au numit șerpii și câinii de luptă: primul lovește rece, planifică, are un coeficient de inteligență emoțională manipulativ ridicat, nu se înroșește, nu tresare, își păstrează calmul în timpul agresiunii și își face cruzimea cu o minte limpede, iar al doilea lovește sub impulsul emoțiilor, se inflamează, se regretă după, cere iertare cu patimă. Femicidele planificate, urmate de simulare psihotică, aparțin aproape fără excepție tipului răcoros. Trăsăturile asociate în literatură sunt claritatea instrumentală a agresiunii, sentimentul de proprietate asupra partenerei, umilința narcisică în fața respingerii și detașarea afectivă care permite schimbarea rapidă a măștilor: iubitor gelos în public, amenințător în privat, victimă bolnavă la poliție.
Scala psihopatiei a lui Robert Hare arată la asemenea indivizi un amestec de trăsături interpersonale - superficialitate afectivă, minciuni șlefuite, manipulare calculată - și de stil de viață, precum impulsivitatea benefică proprie scopurilor și absența remușcării. Important de subliniat: omul nu trebuie să fie psihopat în sens clinic complet pentru a ucide și a minți; ajung trăsături narcisice și antisociale sub pragul diagnostic, adunate pe fundalul unei culturi care i-a învățat că femeia i se cuvine. Psihoterapeții de cuplu recunosc de altfel semnele încă din terapie: bărbatul care răspunde pentru parteneră, care corectează poveștile ei cu un zâmbet blând, care plânge doar când vorbește despre propria suferință, care transformă fiecare sesiune într-o ședință de justificare. Măruntele repetiții ale rolului principal, jucat ani de zile în fața familiei, prietenilor și a femeii însăși, sunt antrenamentul pentru rolul mare de după crimă: cine a trăit douăzeci de ani cu masca, a învățat să o schimbe repede și s-o spargă strategic, tocmai când viața lui depinde de credibilitate.
Întrebări de reflecție: 1. Ce diferențiază, în tipologia lui Jacobson și Gottman, agresorul rece de agresorul impulsiv, și de ce contează această distincție pentru femicid? 2. Ce trăsături narcisice și antisociale favorizează tranziția de la violența de control la crima planificată și la simularea psihotică? 3. Ce semnale oferă terapia de cuplu despre capacitatea unui partener de a juca roluri multiple?
Sursă: Neil S. Jacobson și John M. Gottman, „When Men Batter Women: New Insights into Ending Abusive Relationships” (Simon & Schuster, 1998); Robert D. Hare, „Manual for the Hare Psychopathy Checklist-Revised” (Multi-Health Systems, 2003).
Înainte de a fi victimă, femeia a fost parteneră, iar terapeutul de cuplu știe că niciun femicid nu anulează faptul că în relație au existat și mese în familie, și planuri de vacanță, și gesturi de tandrețe. Această ambivalență este cea mai greu de înțeles din exterior și adesea cea mai brutal judecată: de ce n-a plecat? Psihologia răspunde că, într-un sistem de control coercitiv, întrebarea este greșit formulată; corect ar fi: de ce a rămas captivă? Bărbatul posesiv nu pornește cu violență; pornește cu iubirea ca proiect de absorbție a celeilalte persoane. Mutarea împreună vine cu verificarea telefonului „de glumă”, gelozia „din dragoste”, decizia comună că prietenii ei nu sunt buni, ca apoi locul de muncă să devină „inutil, tu oricum ești obosită”. Încetul cu încetul, spațiul femeii se comprimă, iar fiecare comprimare este prezentată drept grijă. Frământarea psihică a femeii devine ambivalență profundă: îl iubește pe omul care o rănește și îl urăște pe rău-făcătorul care îl locuiește pe același om.
La această ambivalență se adaugă frica reală: amenințările cu moartea, cu moartea copiilor, cu sinuciderea lui, făcute liniștit, la cină, sunt auzite literalmente de femei care mai târziu au fost ucise. Jacquelyn Campbell a construit pe baza unor sute de dosare instrumentul numit Evaluare a pericolului, iar semnele de alarmă pe care le-a validat statistic includ strangularea anterioară, accesul la arme, amenințările concrete de ucidere, supravegherea, sexul forțat și frecvența bătăilor. O situație aparte o reprezintă sarcina: multe femei sunt ucise gravide sau la puțin timp după naștere, în condițiile în care copilul modifică echilibrul de putere din cuplu, iar bărbatul controlor citește copilul drept un aliat al femeii împotriva lui. Pentru terapeut, semnele cele mai prețioase apar în modul în care femeia vorbește: frica de a răspunde singură întrebările, măsurarea cuvintelor când soțul e în cameră, privirea care îl consultă înainte de orice afirmație. Măruntele trădări ale captivității nu sunt șovăială; sunt supraviețuire. Și fiecare dintre ele este o ocazie ratată, de fiecare dată când cel care o consultă alege să vadă doar un cuplu certăreț, nu o femeie cu ținta pe spate.
Întrebări de reflecție: 1. Cum funcționează controlul coercitiv ca mecanism de captivitate și de ce „de ce n-a plecat?” este o întrebare greșită? 2. Care sunt predictori de risc letal identificați de instrumentul de evaluare a pericolului construit de Campbell? 3. De ce reprezintă sarcina o perioadă de risc crescut în relațiile controlatoare?
Sursă: Evan Stark, „Coercive Control” (2007); Jacquelyn C. Campbell, „Assessing Dangerousness: Violence by Batterers and Child Abusers” (Springer, ediția a doua, 2007).
Când femeia moare, se rupe o bucată din viața a zeci de oameni, iar crima continuă, subtil, în rândul celor rămași. Familia extinsă a victimei - mama, tatăl, surorile, prietenele care știau - trăiește un doliu complicat de furie, vinovăție și rușine. Se moare și a doua oară: odată cu știrea, apoi la fiecare reluare a cazului la televizor, apoi la fiecare vecin care zice „se știa că ceva nu e în regulă”, apoi la proces, unde avocatul apărării o va pune pe femeie la stâlp, in absentia, ca pe o posibilă provocatoare, o posibilă instabilă, o posibilă mincinoasă. Mama care își îngroapă fiica ucisă de ginerele pe care l-a primit în casă nu mai are pace: își bate capul cu întrebarea de ce a crezut lacrimile lui, de ce a dat socotei lui versiunea care i s-a părut mai blândă. Kenneth Doka a numit doliul care nu are drept de cetate în ochii lumii doliu disfrațat, iar familia victimei îl trăiește exact așa: lumea îi compătimește, însă discuția publică se învârte în jurul soartei bărbatului, al diagnosticului lui, al vieții lui după gratii.
Iar dacă bărbatul primește o expertiză favorabilă bolii, familia femeii primește o sentință personală: ucigașul a fost declarat bolnav, deci furia familiei este, oficial, îndreptată împotriva unui nefericit. Copiii rămași în urmă sunt expuși celui mai crunt scenariu posibil: un părinte mort, celălalt autor, iar singura versiune accesibilă despre ce s-a întâmplat vine, ani de zile, din partea care a ucis. Judith Herman arată în cartea ei de referință despre traumă că recuperarea cere trei lucruri: siguranță, rememorarea și elaborarea evenimentului și reconectarea la comunitate. Pentru familia unei femei ucise, primele două sunt sabotate în mod organizat de spectacolul simulantului, care le răpește exact lucrul de care au nevoie: o versiune stabilă, adevărată, împărtășită, a ultimelor clipe ale femeii iubite. Iar pe cale de consecință, intervenția psihoterapeutică trebuie să înceapă devreme și să țină cont de presiunea mediatică: există protocoale de lucru cu familii supuse atenției publice, iar ele pornesc de la o regulă simplă - familia are dreptul să tacă, să refuze interviuri și să-și protejeze spațiul de doliu ca pe un teritoriu sacru.
Întrebări de reflecție: 1. Ce este doliul complicat și doliul disfrațat în experiența familiei unei femei ucise? 2. Cum afectează atenția mediatică și versiunea apărării capacitatea familiei de a-și elabora pierderea? 3. Ce trei condiții esențiale de recuperare descrie Judith Herman și cum sunt ele sabotate de simularea ucigașului?
Sursă: Judith L. Herman, „Trauma and Recovery” (Basic Books, 1992); Kenneth J. Doka (ed.), „Disenfranchised Grief: Recognizing Hidden Sorrow” (Lexington Books, 1989).
Nu toate încercările reușesc și există, lângă femeile moarte, femei care au scăpat din mâinile unor bărbați care au încercat să le omoare sau care le-au promis, cu un calm de neuitat, că o vor face. Pentru psihoterapeut, supraviețuitoarele oferă cheia de boltă a întregii probleme: ele au stat față în față cu același om care, ani mai târziu sau în altă relație, a ucis pe cineva. Din studiile lui Campbell știm că majoritatea femicidelor au fost anunțate înainte prin violență fizică, prin strangulare, prin amenințări cu arma, iar femeile care au supraviețuit asemenea momente descriu după crima comisă în altă parte același tip de recunoaștere rece: „mi-am dat seama că ar fi făcut-o și mie”. Supraviețuitoarea care ajunge în terapie aduce de regulă un pachet greu: simptome ale tulburării de stres posttraumatic, insomnii, coșmaruri cu fața lui, hipervigilență, dar și o rană particulară, legată de faptul că nimeni n-a crezut-o la timp. S-a dus la poliție și i s-a spus că e ceartă de familie; s-a dus la medic și a ascuns cauza vânătailor; a povestit prietenelor și a văzut neîncredere, pentru că omul de acasă era drăguț cu toată lumea.
Terapia cu supraviețuitoarele femicidului ratat lucrează, în consecință, pe două fronturi: stabilizarea simptomelor, prin metode validate precum terapia cognitiv-comportamentală centrată pe traumă sau EMDR, și reconstrucția narațivă, adică restaurarea dreptului femeii de a fi crezută. Aici intervine o constatare amară: multe supraviețuitoare urmăresc, la televizor, cazul femeii ucise de același tip de bărbat și văd, din nou, lacrimile și auzesc, din nou, despre psihoză. Pentru ele, simularea ucigașului este retraumatizantă și, totodată, dătătoare de sens: confirmă, cu ani întârziere, ce ele înșele știau despre capacitatea lui de actorie. Grupurile de suport pentru femei scăpate din violența extremă funcționează exact pe această validare comună: povestea mea seamănă cu povestea ei, așadar nu eram eu nebună. Iar când una dintre supraviețuitoare, trecută prin terapie, depune mărturie într-un dosar ulterior sau vorbește public despre semnele pe care le-a văzut, lupta ei devine parte din prevenție, și se închide, astfel, un cerc în care suferința individuală câștigă sens colectiv.
Întrebări de reflecție: 1. Ce lecții oferă supraviețuitoarele despre anatomia viitoare a unui femicid? 2. De ce este esențială, în terapie, validarea experienței unei femei care nu a fost crezută la timp? 3. Cum contribuie grupurile de suport și mărturiile publice la prevenția femicidului?
Sursă: Jacquelyn C. Campbell et al., „Risk Factors for Femicide in Abusive Relationships” (American Journal of Public Health, 2003); World Health Organization, „Guidelines for Medico-Legal Care for Victims of Sexual Violence” (2003), adaptate în protocoale de lucru cu supraviețuitoarele.
Declarațiile publice ale ucigașului reprezintă un capitol de psihologie a discursului pe care merită să-l citim atent, pentru că fiecare cuvânt rostit în fața camerelor sau în fața judecătorului este o piesă de construcție a rolului. Jennifer Freyd a descris mecanismul DARVO, o strategie prin care agresorul neagă fapta, atacă pe cel care îl acuză și se inversează rolurile, devenind el însuși victima. În cazul femicidului simulat, DARVO primește o componentă suplimentară: nebunia devine aliatul inversării. Bărbatul nu spune doar „nu am eu nicio vină”, ci „am fost posedat de o boală care m-a folosit pe mine ca pe o unealtă”; deci, dacă există un vinovat, vinovatul este nebunia, nu el.
Analiza discursurilor unor autori de crime intime arată formule recurente: amintirile vagi despre momentul fatal, detalii excesive despre propria suferință, chemarea martorilor care să depună despre cât de bun soț a fost, mutarea accentului pe stresul de la serviciu, pe infidelitatea imaginată, pe alcoolul care, straniu, nu apare în sânge. Pseudo-regretul are o gramatică proprie: se regretă pierderea, nu fapta; se plânge soarta familiei, nu moartea femeii; se cere iertare lui Dumnezeu, nu socrilor. Hare notează că la psihopați remușcarea funcționează ca un concept învățat, nu trăit, iar reproducerile ei sună a cântec pe care cineva l-a auzit fără să-i înțeleagă cuvintele.
Chiar și lacrimile sunt puse în scenă strategic: interviurile acordate la ore de maximă audiență, declarațiile însoțite de gesturi de pioșenie, rugăciunile rostite puțin cam tare, puțin cam rar. Un semn foarte valoros pentru expertul care ascultă sunt contradicțiile între declarații: rolul de psihotic le cere simptome continue, dar interviul de promovare a propriei nevinovății cere luciditate; actorul dă rateu între repetiții și uită, într-o emisiune, ce a spus în alta. Procurorii și psihologii judiciari recomandă comparația declarațiilor de-a lungul timpului ca una dintre cele mai simple și mai greu de contrafăcut metode: memoria adevărului are fisuri, dar aceleași fisuri, oriunde o ridici; minciuna construită are altă arhitectură de fiecare dată.
Epoca rețelelor sociale a adăugat scene noi acestui teatru: transmisiuni live din fața instanței, campanii de strângere de fonduri pentru apărare însoțite de declarații despre „justiția adevărului”, clipuri în care analiști de limbaj nonverbal, cu mai multă încredere decât pregătire, desființează sau încuviințează pe loc vinovăția unui om. Actorul de femicid simulat nu se mai adresează doar juriului popular al televiziunii, ci unei săli globale care nu se închide niciodată, iar nevoia lui de public, hrănită cu fiecare comentariu, fiecare distribuire, fiecare clip indignat, devine parte a motivației crimei însăși: nu doar să scape, ci să rămână protagonist. Scrisorile din detenție către presă, interviurile acordate de către un avocat obosit, melancolia cu care vorbește despre „familia mea distrusă” - totul funcționează ca un serial, iar victima, în serialul respectiv, este mereu personajul care nu mai are replici.
Întrebări de reflecție: 1. Ce este mecanismul DARVO și cum este folosit de ucigașul care pretinde o psihoză? 2. Prin ce particularități de limbaj se deosebește pseudo-regretul de regretul autentic? 3. De ce sunt atât de valoroase, pentru anchetă, contradicțiile dintre declarațiile făcute de suspect la diferite momente?
Sursă: Jennifer J. Freyd, „Violations of Power, Adaptive Blindness and Betrayal Trauma Theory” (American Journal of Community Psychology, 1997); Robert D. Hare, „Without Conscience” (1999).
Sala de judecată este ultimul act al teatrului, iar aici piesa se joacă cu experți, cu legi și cu vieți pe tavă. Într-un stat de drept, acuzatul are dreptul la apărare, iar invocarea unei tulburări psihice este un drept legitim, protejat de codurile penale; problema nu este existența acestui drept, ci abuzul lui calculat. Dreptul penal român tratează răspunderea persoanei cu tulburare psihică prin ipotezele clasice ale imputabilității diminuate sau lipsite, iar până la noul Cod penal vorbim de consecințe diferite între regimul de detenție și măsura de siguranță, diferențe care au efecte uriașe asupra duratei reală a pedepsei și asupra imaginii publice a cazului. Din această miză se naște bătălia experților: unii psihiatri consultanți ai apărării redactează concluzii generoase, pe baza exclusivă a relatării inculpatului, în timp ce experții numiți de instanță sau de parte adversă raportează rezultatele testelor de simulare și inconsecvențele istoricului.
Literatura lui Rogers arată că malingeringul trebuie evaluat ca ipoteză activă în orice expertiză cu miză penală, nu ca accident exotic, iar instanțele moderne cer raportarea explicită a probabilității de simulare, nu doar a diagnosticului. Pentru psihoterapeutul de familie chemats uneori ca expert, poziția etică este clară: expertiza nu este terapie, cel examinat nu este clientul, iar rolul profesionistului este față de adevăr, nu față de cel care plătește onorariul. Învățământul de specialitate insistă pe separarea celor două pălării pentru că amestecul lor a produs dezastre: terapeutul ajuns expert cu sufletul partizan a falsificat dosare, iar expertul ajuns terapeut al familiei victimei a adus în cabinet presupunerile de la bara martorilor. Cazurile celebre de simulare demascată în lume au o lecție comună: verificarea cruce a istoricului, examenul clinic complet și testele standardizate băt orice poveste bine spusă, iar sentințele cele mai solide sunt cele în care expertul nu a avut nevoie să fie deștept, ci doar disciplinat. Pentru familia victimei, procesul este o a doua traumă, iar o expertiză corectă și bine argumentată este și o formă de reparație: ea restituie femeii moarte dreptul de a fi victimă, nu de a fi circumstanță atenuantă a bolii altcuiva.
Întrebări de reflecție: 1. Care este diferența dintre dreptul legitim de a invoca o tulburare psihică și abuzul calculat al acestui drept? 2. Ce poziție etică trebuie să adopte psihoterapeutul chemat ca expert într-un astfel de dosar? 3. De ce reprezintă o expertiză riguroasă o formă de reparație simbolică pentru familia victimei?
Sursă: Codul penal al României, dispozițiile privind răspunderea penală a persoanei cu tulburare psihică; Richard Rogers, „Clinical Assessment of Malingering and Deception” (2008).
Psihoterapia cu familia victimei, cu mama care nu se mai trezește din șoc, cu sora care strigă nopțile, cu copiii care întreabă când vine mama acasă, este o muncă lentă de contrapunct la spectacolul ucigașului. Robert Neimeyer, teoretician al terapiei prin reconstrucția sensului, arată că pierderea devastatoare rupe povestea pe care omul o avea despre lume și despre sine, iar recuperarea înseamnă rescrierea, nu uitarea. Familia unei femei ucise are de rescris o poveste furată: ucigașul i-a furat viața, presa i-a furat intimitatea morții, iar simulantul încearcă să-i fure și adevărul. Iar pe cale de consecință, unul dintre primele obiective terapeutice este restaurarea narațiunii corecte despre femeia moartă: nu „soția ucisă de soțul nebun”, ci femeia care mergea la serviciu, care râdea anumit, care plănuia, care avea nume, profesie, viitor.
Terapeții folosesc tehnici narative prin care evenimentul traumatizant este externalizat - problema nu este familia, problema este crima și minciunile ei - și prin care membrii familiei sunt ajutați să-și spună poveștile fără să fie sfătuiți să ierte sau să uite. Familia trece adesea prin crize interne: unii membri cred că bărbatul chiar e bolnav, alții îl urăsc, iar copiii primesc mesaje contradictorii de la ramuri ale familiei despărțite de proces. Ședințele de terapie familială creează un spațiu în care dezacordurile nu sunt pedepsite, ci puse pe masă: terapeutul nu decide cine are dreptate despre mintea ucigașului, ci ajută familia să trăiască împreună în prezența unei realități atroce, fără ca iubirea față de cei dragi să devină focar de război civil.
Se lucrează cu riturile de doliu, cu aniversările care dor, cu teama de ziua procesului, cu vizitele la mormânt sub privirile curioșilor. Iar unde copiii sunt implicați, terapia devine și mai prudentă: adevărul li se spune pe fragmente, pe măsură ce cresc, niciodată prin tăcere, pentru că tăcerea lasă loc poveștii tatălui. Zeci de studii despre doliu arată că prezența unui terapeut în primii doi ani de la pierderea violentă scade riscul de complicații cronice, iar în cazul familiei unui femicid, terapeutul este, adesea fără să vrea, și ultimul apărător al memoriei femeii.
Întrebări de reflecție: 1. Ce înseamnă reconstrucția sensului, în viziunea lui Neimeyer, după o pierdere prin crimă? 2. De ce este esențială, pentru familie, restaurarea narațiunii corecte despre femeia moartă? 3. Cum gestionează terapeutul familial dezacordurile dintre membrii care cred versiunea bolii și cei care o resping?
Sursă: Robert A. Neimeyer, „Meaning Reconstruction and the Experience of Loss” (APA, 2001); J. William Worden, „Grief Counseling and Grief Therapy” (Routledge, ediția a cincea, 2018).
Nicio cameră de terapie nu primește o povară mai grea decât cea în care stau copiii rămași în urma unui femicid. Ei și-au pierdut mama în mod violent, iar tatăl este fie după gratii, fie în spitalul de psihiatrie judiciară, fie în libertate, contestând sentința și cerându-le să-l creadă. Cercetările despre copiii care asistă la omorul unui părinte de către celălalt vorbesc de risc major pentru tulburare de stres posttraumatic, depresie, tulburări de comportament și dificultăți de atașament, mai ales când copilul a fost și martor sau când aude, apoi, povești despre „boala” care l-a salvat pe tată de pedeapsa morală. Ceea ce face cazul unic este conflictul de loialitate dublu: copilul iubește mama moartă și îl iubește, biologic, pe tată, iar societatea îi cere, prin vocea unor adulți bine intenționați, să-i înțeleagă pe amândoi.
Dacă tatăl joacă rolul bolnavului, copilul primește un scenariu alinător și periculos: tata n-a vrut, tata a suferit. Terapia cu acești copii respectă câteva principii dure și clare: adevărul pe înțelesul vârstei, dat de figuri sigure, repetat ori de câte ori e nevoie; separarea clară între persoana tatălui și fapta tatălui; și îngrijirea ca rugăminte la adresa adulților din jur de a nu transforma copilul în purtător de mesaje sau în martor de reabilitare. Terapeții folosesc jocul, desenul, poveștile cu păpuși pentru copiii mici și conversațiile directe cu adolescenții, iar pentru întreaga rețea de îngrijire - bunica, mătușa, asistentul social - se organizează sesiuni de orientare, pentru că terapia copilului eșuează dacă noaptea aude altă poveste acasă. Cazurile documentate în literatura de specialitate arată că acești copili au șanse reale la o viață bună atunci când li se oferă stabilitate, un singur mesaj adevărat despre ce s-a întâmplat și permisiunea de a-și iubi amintirile cu tata fără a fi trași la răspundere pentru ele. Probabil cea mai importantă reușită terapeutică este, la mulți ani distanță, momentul în care tânărul rostește singur o propoziție de genul: tata era bolnav de putere, nu de nebunie. Atunci se rupe, în sfârșit, lanțul scenei moștenite.
Întrebări de reflecție: 1. Ce riscuri psihice majore prezintă copiii martori sau urmași ai femicidului? 2. De ce este periculoasă pentru copil povestea „tata era bolnav și n-a vrut”? 3. Ce principii guvernează terapia copiilor rămași și rolul adulților de îngrijire din jurul lor?
Sursă: Julie Freyd (coord.), literatura despre trauma complexă a copilului; American Psychological Association, „Clinical Practice Guideline for the Treatment of Posttraumatic Stress Disorder” (2017); literatura despre copiii martori ai violenței domestice severe (Edleson, 1999).
Cea mai bună terapie rămâne însă cea care nu mai ajunge să fie necesară, iar prevenția femicidului începe în cabinetele de psihologie de cuplu, în cabinetele medicale de familie și în școlile de poliție, cu o schimbare radicală de optică: violența în cuplu nu este un conflict între egali, ci o problemă de siguranță a unei persoane. Prima regulă pentru orice terapeut care primește un cuplu cu istoric de certe aprinse este evaluarea separată: fiecare partener, singur, întrebat direct, cu calm, dacă a fost împins, lovit, strâns de gât, amenințat cu moartea, urmărit. Răspunsurile date în absența celuilalt diferă, de regulă, radical, iar discrepanța în sine este informație diagnostică.
A doua regulă este screeningul letalității: instrumente precum Evaluarea pericolului lui Campbell au fost validate tocmai pentru a identifica femeile aflate în pericol iminent, iar semne precum strangularea anterioară, accesul la arme de foc, amenințările explicite de ucidere, supravegherea neîncetată, gelozia de tip obsesiv și intențiile de sinucidere ale partenerului cer protocoale de siguranță, nu scheme de comunicare asertivă.
A treia regulă ține de etica instituțională: când controlul coercitiv este confirmat, terapia conjugală clasică este contraindicată, iar trimiterea către programe dedicate agresorilor și către servicii de protecție a victimei devine obligație profesională, nu opțiune. Pe plan societal, modelele cu rezultate demonstrează importanța coordonării: linii de urgență funcționale, adăposturi sigure, ordine de protecție respectate efectiv, echipe multidisciplinare care nu lasă dosarul să moară între instituții. Organizația Mondială a Sănătății a publicat, pentru prima dată la scară globală, estimări și recomandări care arată că violența împotriva femeilor este o problemă de sănătate publică, iar femicidul este vârful ei mortal; prevenția eficientă cere date, finanțare și, mai ales, credința sistematică în cuvântul femeilor care cer ajutor. Nimeni nu-și dorește ca un terapeut să devină detectivul de serviciu al unui viitor ucigaș; dar un terapeut bine format recunoaște, cu o întrebare puse la timp, momentul în care discuția despre „relație” trebuie înlocuită de un plan de salvare a unei vieți.
Pe linia instituțiilor, cercetările despre răspunsul poliției la apelurile de violență domestică arată că întrebările standardizate, puse de la primul contact, salvează vieți: istoricul de strangulare, accesul la arme, amenințările cu moartea și starea de separare trebuie întrebate, nu presupuse, iar riscul trebuie comunicat femeii în termeni direcți. Formarea profesioniștilor - polițiști, medici, asistenți sociali, psihologi școlari - a devenit o recomandare explicită a organizațiilor internaționale, la fel ca finanțarea adăposturilor și a liniilor de urgență funcționale nonstop. Educația timpurie, pornită din școală, lucrează pe termen lung asupra ideilor care hrănesc controlul: iubirea nu este proprietate, gelozia nu este dovadă de pasiune, iar un nu spus de o femeie nu este o provocare. Niciunul dintre instrumentele de mai sus nu este spectaculos; toate sunt plictisitor de necesare.
Întrebări de reflecție: 1. De ce este evaluarea separată a partenerilor primul pas esențial în cabinetul de cuplu? 2. Ce semne de letalitate impun trecerea de la terapia relațională la protocoale de siguranță? 3. Ce componente sociale și instituționale condiționează prevenția reală a femicidului?
Sursă: World Health Organization, „Global and Regional Estimates of Violence Against Women” (2013) și „Responding to Intimate Partner Violence and Sexual Violence Against Women” (2013); Jacquelyn C. Campbell, „Assessing Dangerousness” (2007).
La sfârșitul drumului, întrebarea rămâne una de etică și de memorie: cui îi aparține povestea unei femei ucise? Dacă ucigașul reușește spectacolul, iar societatea îl crede, moartea ei primește o explicație comodă și criminalul primește o identitate îngăduitoare; femeia, în schimb, este redusă la o circumstanță. Psihologia și psihoterapia de familie au în această tragedie un rol dublu, deopotrivă de neocolit: cea de paznic al diferenței dintre boală și alegere, și cea de cronicar fidel al vieților întrerupte. Boala mintală există, psihozele ucigașe există, iar a le nega ar fi o altă formă de violență față de bolnavi; prin urmare nu simularea în sine este monstruoasă, ci deturnarea miloșiei noastre într-un instrument de scăpare pentru cei care au planificat crima cu mintea limpede.
Expertul care aplică testele, jurnalistul care verifică sursele, avocatul care nu minte, terapeutul care crede femeile speriate, judecătorul care citește dosarul, nu doar lacrimile, fiecare dintre ei contribuie, prin profesionalismul lui, la o singură lucrare comună: restituirea adevărului. Familia victimei are nevoie de adevăr ca de aer, supraviețuitoarele au nevoie de el ca de o mărturie că ce-au trăit a fost real, copiii au nevoie de el ca să nu-și construiască identitatea pe un scenariu scris de autorul crimei. Iar societatea are nevoie de el pentru un motiv simplu și greu: o comunitate care iartă prea ușor ucigașii planificatori de femei își învață fiicele să se teamă și fiii să nu-și asume.
Narațiunea corectă despre femicid nu este fatalistă și nu este revanșardă; ea spune, cu calm, lucruri pe care nimeni nu le vrea auzite: iubirea nu ucide, controlul ucide; boala nu planifică, omul planifică; nebunia adevărată cere îngrijire, iar cea jucată cere un public care să închidă ochii. Psihoterapeutul, așezat între doliul unei familii și aroganta unui actor obosit, știe că adevărul nu se impune cu forța, ci se reconstruiește, întâlnire cu întâlnire, până când povestea femeii devine, din nou, a ei. Mai rămâne de spus un lucru despre tăcere: ea este prima scenă pe care o construiește frica. Vecinii care nu intervin, rudele care preferă să nu știe, prietenii care evită subiectul, instituțiile care amână dosarul, fiecare închidere a ochilor oferă actorului un public mai binevoitor.
Dacă articolul rămâne cu o singură idee, să fie următoarea: crima planificată și jucată drept boală nu este o enigmă medicală, ci o continuare a aceluiași control care a ucis femeia de vie - doar că de data cu costume noi și cu un public mai mare. A recunoaște asta nu înseamnă a deveni cinic față de bolnavii mintali adevărați; înseamnă a-i respecta suficient de mult pentru a nu-i transforma în mănuși de box pentru ucigașii cu imaginație. Și mai înseamnă ceva, simplu și practic: atunci când o femeie spune că se teme de partenerul ei, prima ipoteză profesională trebuie să fie că spune adevărul, iar verificarea faptelor să pornească de acolo, nu de la lacrimile cuiva care a avut timp să repete.
Întrebări de reflecție: 1. De ce este restituirea adevărului o nevoie centrală pentru familia, supraviețuitoarele și copiii implicați în femicid? 2. Cum putem recunoaște existența psihozelor ucigașe reale fără a o transforma într-o scuză comodă pentru crime planificate? 3. Ce responsabilitate poartă fiecare profesionist - expert, jurnalist, avocat, terapeut, judecător - în construirea narațiunii corecte?
Sursă: Judith L. Herman, „Trauma and Recovery” (1992), capitolul privind justiția și recuperarea; Organizația Națiunilor Unite, UN Women, „Virtual Knowledge Centre to End Violence against Women” - secțiunea privind femicidul.