La sfârșitul lunii aprilie vine poetul Teohar Mihadaș. Bolnavul era ”o masă de var, numai ochii rămăseseră vii în el”. Filosoful a rostit cu voce stinsă: ”Mai sunt oameni care mă iubesc”. Stătea întins pe spate ”și culoarea pielii nu se deosebea mult de culorea cearceafului alb. Era pe jumătate transformat în țărână albă”, iar mâinile încrucișate pe piept păreau ”emblema unei enigme”.
Teohar Mihadaș
Cu afectuoasă atenție prevenitoare, ”îl supravegheau în picioare mereu, ca vestale romane, doamna Cornelia(soția) și nepoata Gigi, îmbrăcate-n negru și cu fruntea mereu înclinată… Din albul nefiresc al cămășii, al cearceafului, și-al trupului devorat, aproape numai piele și oase, ochii mari, deschiși undeva, adânc și departe, se întorceau asupra ta și te absorbeau cu puterea hăurilor negre, scrie istorie pescurt.ro.
Lucian Blaga și Cornelia Brediceanu
-Ce-mi face finul?- a îngânat din întunecimi abisale.
-Bine, sănătos și așteaptă să-l botezați”, a răspuns Mihadaș, cu glasul sugrumat.
I-a arătat fotografia celui de-al doilea copil al său – ”atunci de câteva zile în lume”- căruia poetul urma să-i fie naș. Bolnavul a privit îndelung băiețelul ce intra, neștiutor, la rându-i în vâltorile vieții.
-”Arată – a zis- ca un pinguin…și a zâmbit pentru ultima oară poetul, chipului unui copil. Așa s-a despărțit de lumea aceasta, surâzând îndelung unui copil”.
Lucian Blaga
La despărțire,- rememora scena Teohar Mihadaș- Lucian Blaga ”s-a încleștat cu mâinile acelea lungi și osoase, cu atâta strășnicie” de ale lui încât a avut senzația că este străbătut de fiori ”de mare și străină frică”…Teohar Mihadaș a părăsit rezerva de la Medicala I, ”cu fața înspre ochii lui, care se dilatau tot mai mari, mai plini de corole”. După o scurtă perioadă de acalmie, starea generală a bolnavului s-a înrăutățit vizibil.
La 28 aprilie fișa medicală menționa ”dureri de coloană”. Ele se manifestaseră și înainte, dar acum erau greu suportabile. Cu excepția unor irelevante cedări sporadice în fața forței copleșitoare a suferinței, toți cei care au fost în peajma bolnavului au rămas impresionați de toleranța neobișnuită la durere a scriitorului, rar întâlnită la bărbați. Injecțiile cu morfină îi alinau o vreme durerile. Sub efectul lor ”se întâmpla să aibă halucinații legate de cele mai multe ori de peisajul natal”.
În asemenea clipe ”ar fi rostit, delirând, simt cum în mine cresc copacii…”. Are loc acum o pregnantă diminuare a interesului pentru lume în general și o vădită întoarcere spre adâncurile subiective ale propiei ființe. Lucian Blaga a cerut cu insistență să nu mai fie primiți vizitatori. Nu voia să înfățișeze celorlalți spectacolul degradant al uzurii fizice a organismului. Percepuse tot mai acut aberanta tulburare a ritmului kinestezic și dorea să rămână singur cu sine însuși.
Lucian Blaga și familia în 1934 la Pötzleinsdorf
Va fi intuit că ultimul ceas era foarte aproape și medicii și-au dat seama că știe: ”…s-a resemnat și a privit sfârșitul vieții sale, de care avea deplină conștiință, cu mult realism și seninătate, cum o pot face numai marii gânditori”, comenta doctorul Aron Faur. În acele zile, privirile sale s-au oprit, minute în șir, obsesiv pe chipul soției sale.
Zâmbetul mâhnit, din primele săptămâni de după internare, devenise acum ”aerian, imaterial”, asemnea unei raze de soare ”jucând în obrajii lui și în pupile”. Viața toată parcă se refugiase în privirile în care soția descifra neștiute înțelesuri pentru cei din jur. Slăbise îngrozitor. Între 1 și 4 mai ”în mod acut devine dispneic, febril, ușor cianotic. Stare generală alterată. Se continuă tratamentul cu morfină și penicilină”.
Citește și: TOP 8 cele mai mari poveşti de dragoste din istorie - FOTO
În dimineața lui 4 mai, la vizita obișnuită, Lucian Blaga i-a relatat medicului Ștefan Hărăguș ”calm, fără să pară câtuși de puțin îngândurat, ca un fapt divers, visul pe care-l avusese în timpul nopții. Se făcea că fiind la Paris, s-a dus împreună cu Basil Munteanu să viziteze cimitirul Pere Lachaise.
Câțiva muncitori trebăluiau la morminte. După ce-i predă cheile cimitirului, Basil Munteanu își ia bun rămas de la prietenul său. Blaga rămâne singur și începe să se plimbe printre morminte. Când însă vrea sa iasă din cimititr, își dă seama că a pierdut cheia cu care trebuia să deschidă poarta. Cineva îi spune atunci că mai există o altă ieșire, în partea opusă a incintei, dar când ajunge în dreptul ei, aceasta era de asemnea zăvorâtă”. Semnificația era limpede.
Același vis, dar într-o formă abreviată, l-a consemnat și Emanuela Munteanu, soția lui Basil, adăugând și câteva propoziții prin care poetul, plauzibil, și-ar fi comentat relatarea. ”Basil Munteanu a făcut totul pentru a mă salva, dar am rămas singur în cimitir….Mă duc…” Indubitabil, Lucian Blaga a comunicat visul unor persoane apropiate și, în 1965, cineva i-a transmis și lui Basil Munteanu!
Basil Munteanu
În aceeași zi Cornelia și-a anunțat fiica telefonic, la București, despre starea gravă a tatălui său. Îi erau necesare medicamente pe care clinica nu le avea. La 5 mai fișa de observație a bolnavului înregistra febră, dispnee și cianoză persistentă. ”Raluri bronșice umede și uscate diseminate. Aspect clinic de bronhopneumonie dublă”. În ultima sa zi de existență terestră, Lucian Blaga, ”abia reuși să facă verișoarei sale(Vichi) semn cu mâna să se apropie muțumindu-i din priviri pentru devotamentul ce i l-a purtat de-a lungul a peste cinci decenii. Cuvintele îi erau prea grele pentru a le putea rosti”. După ce procurase de la spitalul Elias antibioticele solicitate de medicii clujeni, în seara lui 5 mai, Dorli Blaga(fiica) a sosit la Clinica Medicală I.
”Stau un timp singură cu tata. Îmi mărturiseșe că starea lui e gravă. Mă roagă insistent să plec și să revin dimineață”. Posibil este să fi dorit să-și cruțe fiica de spectacolul lipsit de eroism al „marii treceri”. Presimțea că se află la cumpăna dintre viață și moarte. În noaptea de 5 spre 6 mai, alături de bolnav se afla doar soția sa. La ora 3.30, poetul s-a trezit din somn, ”perfect lucid, respirînd greu” și i-a șoptit distinct Corneliei:
”-Peste un ceas mor!”
Lucian Blaga la masa de lucru
Sub privirile neputinciose ale medicului de gardă și urmărit de privirile înrouate de lacrimi ale Corneliei, la ora 4.30, Lucian Blaga trecea la cele veșnice. Cauza decesului a fost ”neoplasm al coloanei vertebrale”. Respectând dorința exprimată în vara lui 1959, Cornelia a comunicat că soțul său va fi înhumat în vechiul cimitir al Lancrămului natal, în curtea bisericii, alături de ”bunul” Simion. A apărut o problemă. Când să fie înmormântat? Poetul Aurel Rău comentează sarcastic evenimentele care au urmat. Decedat ”în zorii zilei de 6, ieșea că trebuie să fie redat pământului pe 8. 8 mai 1961? Patruzeci de ani de la înființarea PCR? Cum să-l înmormântăm în atare zi pe filosoful idealist, poet mistic, fost diplomat, fost minsitru plenipotențiar al României în Portugalia, membru al Academiei Române în uniforma dată de Carol al II-lea? Nu se poate. Deci ne ducem înainte, pe 9 mai.
Ziua Victoriei asupra Germaniei? Mai departe deci. Când? În 10 mai? Auleu! Păi asta e ziua regelui. Nu vrem manifestație monarhistă. Atunci au zis, să ne resemnăm, să lăsăm pe 9 mai că e o sărbătoare mai obișnuită”. În ziua de 9 mai, când era înmormântat Lucian Blaga, revistele literare erau pline de articole festiviste despre victoria contra fascismului și aportul comuniștilor români la ”eliberarea” țării. Cenzura a decretat că filosoful putea fi omagiat abia săpămâna următoare sau la sfârșitul lunii.
Pe 9 mai 1961, în cimitirul din Lancrăm, la aproximativ patruzeci de centimetri deasupra sicriului lui Lucian Blaga, au fost așezate scânduri groase de stejar. Peste ele s-a așternut hârtie gudronată și apoi din nou pământ, ”pentru a se înrădăcina flori. La căpătâi, spre Apus, s-a fixat tot o cruce de stjar”. ”Poetul luminii” se întorcea la natură.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
