”Nu știu dacă am mai povestit asta, dar de la o vârstă nici nu mai contează dacă te repeți. Cine te place, te acceptă așa cum ești. Ultima dată când m-am gândit serios la moarte a fost acum doi ani, după un cutremur care ne prinsese în Asia, pe o insulă mică tare, amenințată, bineînțeles, și de tsunami. Ei, și gândindu-mă eu serios la moarte, mi-am dat seama că cel mai mare regret al meu, dacă aș fi murit atunci, ar fi fost că n-am avut câine. Poate pare puțin, poate pare stupid, dar acum, la doi ani de când am câine, îmi dau seama că aveam dreptate. Aș fi murit destul de sărac, destul de netrăit.” a scris Vladimir Drăghia pe Facebook.
În trecut, el a mai scris, despre cel care acum îi este prieten necuvântător: ”Am dat peste poza asta cu Ioco și am rămas hipnotizat. Nu-mi vine să cred că acest câine a umblat slobod pe străzi. Nu mai zic că-l cunosc și că e chiar mai frumos pe interior, dar lăsând asta; cum să treci pe lângă balada asta bârsană fără să-ți spună intuiția că dacă nu te oprești să-l iei acasă și să-ți odihnești inima pe câlții lui, ratezi șansa vieții tale? Cum?!”.
Actorul îl postează adesea, scriind că este ”cea mai bună terapie”.
De altfel, Vladimir Drăghia a publicat și o fotografie care-i descrie viața, despre care spune că este poza lui preferată din toate timpurile: ”A reușit Alice Cavaleru să ne surprindă aici cum nu ar fi reușit să mă surprindă nici cel mai frumos gând al meu din urmă cu doar câțiva ani. Este poza mea preferată (din toate timpurile).”
”Anul ăsta îmi va rămâne în memorie ca fiind cel în care a intrat Ioco în familia noastră. Cățelul ăsta a reușit să bată pandemia. (în mintea mea, cel puțin) Nu știu câtă putere avem să schimbăm realitatea, dar ce știu sigur e că avem capacitatea de a ne modela gândurile, de a alege ce să ne bucure și cât. Vă doresc ce îmi doresc și mie; să reușim să ne alegem înțelept bucuriile” scria Drăghia, la finalul lui 2020.
Și da, a mai scris despre loco: ”Haideți să vă zic ceva personal. Pe Ioco l-am adoptat după ce am avut anul trecut un moment de cumpănă. Eram departe de casă, scenarii despre pandemie începuseră să își facă loc printre gânduri și am avut un moment în care mi-am dat seama că dacă viața mea s-ar sfârși în acel moment, aș muri cu marele regret că nu am apucat să simt dragostea aia adevărată, necondiționată a unui câine. O lună mai târziu a apărut mopul ăsta în viața noastră și a șters orice posibilă urmă de regret. Dacă vreți să învățați despre bucuria de a trăi, lăsați un câine să vă învețe.”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
