Veneția 2013: Leul de aur a rămas acasă

Visul italienilor s-a împlinit. După cincisprezece ani, Leul de aur a rămas la el acasă, nu a mai plecat să se odihnească prin America, Coreea de Sud, Rusia.

Președintele festivalului, marele cineast italian Bernardo Bertolucci, spunea, la începutul festivalului, că ar vrea să fie surprins de filmele acestei ediții. Ba chiar și de palmaresul care, la urma urmei, va fi legat de numele său. Cei surprinși am fost noi. Deciziile echipei sale de jurați au contrazis toate așteptările și pronosticurile. Poate ar fi trebuit să ne așteptăm, având în vedere structura principalei secțiuni a festivalului, cea competitivă, în care peliculele de ficțiune provocatoare și-au dat mâna cu lung metraje documentare și de animație, ceea ce nu prea se întâmplă la Veneția, spre deosebire de Cannes. Iar dacă juriul tot a fost invitat să aleagă dintr-o masă eclectică, îndrăzneață, semn al voinței noului director Alberto Barbera de a schimba chipul bătrânei doamne, a optat pentru un documentar drept câștigător al premiului suprem, Leul de aur: Sacro Gra al lui Gianfranco Rosi, un neclintit împătimit al genului.

Mulți am bănuit că s-ar putea ca, la această ediție aniversară (împlinirea frumosei vârste de 70 de ani), țara gazdă să fie cea onorată, dar speranțele mergeau către Gianni Amelio, deținătorul ultimului Leu, cel de acum cincisprezece ani, pentru Cosi ridevano. Fusese selecționat cu comedia L, Intrepido. Au venit, însă, alte filme, cum a fost Philomena de Stephen Frears, urcată în topul tuturor preferințelor. Sala Grande din Palatul festivalului a rămas mută la anunțarea numelui marelui câștigător. Nu pentru că Gianfranco Rosi ar fi dezamăgit, nici vorbă, dar era prima oară, în istoria Veneției, când se încununa un documentar care, de altfel, marca și cea dintâi prezență competitivă a genului, din întreaga istorie a Mostrei.

Proiectul este amplu, acum am văzut un film despre existența unor locuitori de pe centura care înconjoară Roma, cea mai mare autostradă urbană din Italia, dar i se vor adăuga, în timp, o carte, o expoziție, poveștile de viață ale fiecăruia fiind seducătoare. Și, dacă e bal, bal să fie, cum se spune: italienilor le-a revenit și Cupa Volpi pentru cea mai bună interpretare feminină, atribuită bătrânei actrițe (82 de ani) Elena Cotta, care în filmul Via Castellana Bandiera nu scoate o vorbă, deși ochii îi sunt o oglindă a tot ceea ce se petrece în jur. Asta da, surpriză, după ce nimeni nu se mai îndoia de viitoarea victorie lui Judi Dench. Marea actriță și regizorul Stephen Frears, căruia i-a revenit, totuși, Premiul pentru cel mai bun scenariu (de fapt colaboratorilor săi, Steve Coogan și Jeff Pope) nu se aflau, din fericire, în sală (erau, deja, la un alt festival). Cred că ar fi fost destul de stânjenitor.

Cât despre celelalte distincții, juriul a privilegiat poveștile violente, provocatoare, cum am scris în trecutele corespondențe: Leul de argint lui Alexandros Avranos (Grecia) pentru Miss Violence și Cupa Volpi protagonistului Themis Panou din același film al ororilor unui tată monstru; Premiul special al juriului a fost adjudecat de Philip Grȍning (Germania) cu al său Die Frau des Polizisten, tot despre dramele neștiute petrecute între cei patru pereți ai căminului conjugal. Autorul s-a distins și printr-o ostentativă forțare a posibilităților limbajului cinematografic, într-un anume fel aceasta fiind și caracteristica unui alt film, premiat pentru regie, Câinii străzii, de Tsai Ming-Liang din Taipei, (câinii fiind oamenii fără adăpost), mai puțin pretențios, dar mai emoționant.

În sfârșit, Premiul Mastroianni, destinat să impună un tânăr actor, a fost câștigat de partenerul lui Nicolas Cage din Joe, puștiul Tye Sheridan, pre care l-am văzut și în The Tree of Life, al lui Terence Malick. Cred că nu greșim dacă vom considera cea de a 70-a ediție a Mostrei venețiene ca una a țării gazdă: președintele juriului, deținătorul Leului de aur și o actriță laureată, toți italieni.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News