S-a făcut un an de când am primit acel telefon care mi-a schimbat viața. Mă pregăteam să merg la facultate pentru un examen, eram stresată, când mi-a sunat telefonul. O voce tremurândă de femeie îmi spunea că tata a făcut atac cerebral, că e întins în fața facultății și că așteaptă salvarea. A venit după 40 de minute. Știi cum e momentul ăla în care nu poți să procesezi ce se întâmplă, pentru că impactul e prea mare și știi că ți-a schimbat lumea pentru totdeauna? În clipa aia, am uitat și de stres, și de examen, și de tot ce știam și trăisem până atunci. Mama era în sufragerie, lucra ceva pe laptop. A trebuit să-i dau cea mai dureroasă veste pe care a auzit-o vreodată. N-a zis nimic, era șocată ca mine, dar i-am citit în ochi frica și disperarea, o umbră parcă îi întunecase chipul. Mi-a luat telefonul din mână, a luat geanta și a plecat. Am rămas blocată, în pragul ușii, privind-o cum pleacă. N-am avut curaj să fug după ea. Să confrunt realitatea. Dacă aș fi avut, aș fi reușit să-i vorbesc tatălui meu pentru ultima dată, să-l țin de mână, să-i zic cât îl iubesc și să nu-i fie frică, l-aș fi prins în viață. Există momente în viață în care trebuie să decizi rapid, într-o clipă, chiar dacă ești pe marginea prăpastiei. E o decizie care cântărește greu, pe care dacă n-o vei lua, vei regreta toată viața. Eu am ales să rămân neclintită din loc, paralizată de hăul uriaș în care aveam să cad.
Cerul s-a întunecat brusc, a început o ploaie torențială, cu tunete și cu fulgere. Apoi, atât de nedrept, a ieșit curcubeul. Am început să țip și să mă rog. Am făcut câțiva pași prin casă, prin încăperile care s-au transformat subit într-o peșteră pustie, întunecată și rece, care parcă n-a mai văzut suflare de om de milioane de ani. Era atât de goală casa! M-am dus în camera lui și i-am îmbrățișat lucrurile. Toate erau așa cum le lăsase dimineața. Aveau parfumul și amprentele lui pe ele. Un teanc de cărți pe calorifer, o țigară neaprinsă pe ele. Citise în urmă cu o noapte. Au fost viața lui cărțile, comorile din sufletul lui. Mai ştii ce mândru erai când citeam, tati? Tu m-ai învăţat să descopăr atâtea lumi minunate, pe care nu le-aş fi putut trăi dacă nu iubeam cărţile. O parte din mintea mea e o parte din a ta. O parte din bucuriile şi durerile mele se regăsesc încă acolo, printre pagini îngălbenite de vreme. Tu m-ai învăţat să iubesc frumuseţea acestei lumi, m-ai învăţat să visez. Mai ştii ziua aia îndepărtată când ne-ai cumpărat mie și Ioanei două biciclete? deşi costau cât tot salariul tău? Voiai să fim fericite. N-am ştiut atunci să-ţi mulţumesc. Eram doar un copil. Ce ştiam eu? Îţi mulţumesc, tati! Acum ştiu sacrificiul făcut din marea dragoste pe care ne-ai purtat-o.
Lumea nu mai e la fel de când ai plecat
Am strâns la piept cărțile și hainele lui și tot ce am găsit. Parcă știam că nu se mai întoarce acasă. Dar nu puteam să concep. Mi-a fost atât de frică să nu vină acea zi! Și iată, sosise. Nu aflasem încă cât e de grav, dar ceva, din interiorul meu, știa. Poate că știa pentru că îmi era frică. M-am întins, apoi, pe gresia rece din hol. Oamenii care suferă, mai mult decât pot îndura, obișnuiesc să se arunce la pământ, să se tăvălească în propria durere.
A trecut un an fără tine. Și totuși, ești atât de prezent. Lumea nu mai e la fel de când ai plecat, e mai săracă și mai goală. Dar n-a stat în loc cu noi. Și-a continuat cursul. Am continuat să trăiesc, să zâmbesc, să cred și să sper. Acum știu că moartea e doar capătul timpului, dar nu și al sufletului omului. El continuă să fie, într-un fel pe care mintea umană nu-l poate înțelege.
Într-o zi ne vom revedea. Sigur că ne vom revedea, tati. Moartea nu poate să despartă oamenii care se iubesc. Le dă doar iluzia.
Simt că vei trăi mereu prin esența mea.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
