I-am întâlnit și pe unii și pe ceilalți:
- profesorii „cu elevi” - acei dascăli pe care și dacă îi vezi pe stradă cauți cu ochii în jur să vezi mulțimea gălăgioasă de cursanți.
- Profesorii „fără elevi” sunt oamenii pentru care catedra este un zid care-i desparte de cursanți, care se simt bine (prea bine aș spune!) în propria piele și care sunt guvernați de o sintagmă de tipul „EU am predat bine, Ei nu au învățat!”
Cum se ajunge la fiecare dintre cele două situații?
Cine alege cariera didactică? Poate oricine să fie profesor?
Ca dascăl trebuie sa iubesti nu doar copiii, ci oamenii în general. Probabil ca trebuie sa te naști cu iubirea de oameni, dar dacă ai dascăli buni poți și sa înveți să iubești oamenii. Cum la fel de bine dacă întâlnești figuri negative in experiență ta de elev și student poți ajunge sa nu iubești oamenii. Acest lucru este o grea povară pentru un om care alege să lucreze cu alți oameni...
Entuziasmul: pentru un dascăl fiecare zi este o sărbătoare a cunoașterii. Uneori grijile vieții (și da, cele financiare sunt foarte importante) pot sa știrbească ceva din strălucirea acestei motivații. Rămâne însă mult, rămâne destul ca sa aprindă dorința de cunoaștere la cursanții săi. În schimb, dascălii fără elevi sunt plictisiți prea devreme și transmit și cursanților plictiseala lor.
Vezi continuarea pe performante.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
