EXCLUSIV  Proteste la teatru, s-a decis RETRAGEREA spectacolului: ”S-a iscat un scandal- fluierături, vociferări, invective, dispute între spectatorii pro şi contra”

foto unsplash.com
foto unsplash.com

Scriitorul Dan Ciachir vă dezvăluie astăzi culisele teatrului românesc, scandalurile, dar și legăturile timpului între actori celebri. 

Scriitorul Dan Ciachir revine la DCNews cu un nou episod care face parte din "O punte putredă...". Se numește ”Singurul criteriu estetic: cel care umple sala II”. 

Vezi aici prima parte: EXCLUSIV  Mister în lumea teatrului românesc. Au murit pe capete actorii distribuiți într-o piesă. Ciachir: Au avut o soartă tragică

Iată, integral a doua parte din ”Singurul criteriu estetic: cel care umple sala”, parte din ”O punte putredă...": 

Un alt episod clamoros s-a produs pe 4 aprilie 1947, când stagiunea Teatrului Naţional din Bucureşti s-a deschis cu o piesă a lui Tudor Arghezi, Seringa, singura lucrare dramatică a poetului, căreia scriitorul şi medicul Mihail Mihailide i-a consacrat un documentar în care se spune: „Încă de la primele reprezentaţii s-a iscat un scandal – fluierături, vociferări, invective, dispute între spectatorii pro şi contra subiectului piesei. În Seringa, personajele erau medici, majoritatea figuri celebre ale facultăţii, cărora autorul le atribuise pseudonime ridicole. Breasla medicală şi mai ales studenţii veneau la spectacole să protesteze faţă de acuzele nemeritate la adresa profesorilor şi medicinii. Direcţia Teatrului Naţional a hotărât, diplomatic, retragerea de pe afiş a spectacolului, care, cu o ciudată stăruinţă, se va relua peste două decenii. La premieră, din distribuţie făceau parte actorii Emil Botta, Costache Antoniu, N. Dimitriu, Ana Luca, Tantzy Economu, I. Isaia, Ion Ulmeni (...).”

Pornirea şi necruţarea poetului – care era şi un uriaş pamfletar – pe somităţile medicinei naţionale nu erau lipsite de temei, întrucât în 1939 Arghezi fusese atins de o maladie care îi dădea dureri cumplite, iar specialiştii nu-i găseau leacul, unii susţinând că ar fi trebuit numită „boala Tudor Arghezi”, până când un soi de vraci cu diplomă de medic a reuşit să-l scutească total de suferinţă pentru o perioadă de 15 ani... Doctorul Mihailide recompune admirabil acest episod din viaţa lui Arghezi, care l-a implicat şi pe marele savant de mai târziu George Emil Palade, singurul român laureat al Premiului Nobel: „Tânărul George Emil Palade, pe atunci în vârstă de 26 de ani, a avut rolul, la rugămintea Paraschivei, soţia maestrului, de a-l debarasa de morfină, drog care euforiza şi faţă de care exista riscul dependenţei.”

Tot în categoria întâmplărilor atractive pentru public se înscrie în epocă şi actriţa pe care am pomenit-o în distribuţia piesei Maşina de scris, Nadia Cujnir, o ruso-basarabeancă foarte talentată, deosebit de frumoasă, născută în 1923, ucenică a Mariettei Sadova, care debutase la 15 ani pe scena Teatrului „Majestic”, măritată cu Prinţul Constantin Cantacuzino, cunoscut sub numele de Bâzu Cantacuzino, un as al aviaţiei, care doborâse în timpul războiului mai mulţi aviatori sovietici, zice-se, decât legendarul Agarici... 

Bâzu Cantacuzino era fiul Prinţului Mihai Cantacuzino, mort într-un accident rutier în 1928, şi al Prinţesei Maruca – cacofonia este inevitabilă – Cantacuzino, care după ce a oscilat între Nae Ionescu şi George Enescu (era mai mare decât amândoi), s-a recăsătorit în 1937 cu acesta din urmă, fiind o femeie reputată prin inteligenţă şi cultură. 

Nadia Cujnir a continuat să joace pe scena Teatrului „Comedia”, de pildă în ultima piesă a dramaturgului Jean Anouilh, Sălbatica, reuşind să părăsească ţara în anul 1947 şi să ajungă la Paris. Sub pseudonimul Nadia Gray, a făcut o carieră cinematografică de invidiat, apărând în 60 de pelicule, turnate în Europa occidentală şi în Statele Unite. În 1959, Federico Fellini i-a dat să interpreteze un rol important într-un film mai mult decât celebru, La Dolce Vita. 

În februarie 1948, Bâzu Cantacuzino, ajuns la Milano, pe Aeroportul Linate, pilotând un avion românesc de linie. De acolo a luat trenul până la Paris, unde nu se ştie dacă şi-a revăzut cea de-a doua soţie, de care era deja despărţit. Întrucât Franţa i-a refuzat dreptul de şedere pe pământul ei pentru că „luptase pe front împotriva Uniunii Sovietice”, s-a stabilit în Portugalia, unde a murit de cancer în 1958, la vârsta de 53 de ani. 

Pentru că am pomenit de Teatrul „Alhambra”, care era principalul sediu al Operetei în Bucureşti, se cuvine măcar în treacăt să ne referim la Teatrul de Revistă, cu mare tradiţie în România, şi la grădinile bucureştene cu stagiune în toată regula. Astfel, pe 10 iunie 1927, Sică Alexandrescu inaugura stagiunea la „Grădina Marconi”, de pe Calea Griviţei 94, cu D’ale Carnavalului, Nae Girimea fiind interpretat de Al. Ionescu-Ghibericon, fratele lui Nae Ionescu. Continua să funcţioneze ca teatru, la mijlocul anilor ’40 ai secolului trecut, atât grădina-restaurant Niţă Stere, înfiinţată în 1890, pe strada Acvila din Dealul Spirii, cât şi teatrul de cartier „Hala Traian”, deschis în 1936, şi exemplele ar putea continua... 

Spuneam că principalul sediu al Operetei rămăsese Teatrul „Alhambra” în epoca de care vorbim. În 1946 apare pe afişele sale o nouă premieră, Prinţesa circului de Emmerich Kálmán, cu Ion Dacian şi Nae Roman în distribuţie, spectacol prezentat şi la Cairo în 1947, în turneul pomenit, versiunea libretului în limba franceză aparţinând unui scriitor şi om de teatru reputat, Ion Marin Sadoveanu.

Foarte gustate de public erau comediile şi melodramele inspirate din viaţa concretă, scrise îndeosebi de Tudor Muşatescu – proprietar şi el, la rândul său, de companie teatrală – şi de alţi dramaturgi. S-a ilustrat admirabil pe acest teren însuşi Camil Petrescu atunci când a dat la iveală piesa Mitică Popescu, montată de el însuşi în 1946 la Teatrul Naţional.

În 1946 s-au turnat în țara noastră șapte filme, unul dintre acestea fiind o ecranizare după Visul unei nopţi de iarnă, o melodramă reuşită a lui Tudor Muşatescu, regizată de Jean Georgescu, care îi alesese pentru rolurile principale pe George Demetru, Ana Colda, Maria Filotti, Mişu Fotino şi Radu Beligan. Actriţa principală din film absolvise o şcoală „de cinema” înfiinţată de regizorul Jean Georgescu şi criticul I.D. Suchianu. Am văzut Visul unei nopţi de iarnă la peste 70 de ani de când a fost turnat şi mi s-a părut nespus de atrăgător prin realismul smerit al peliculei, din care nu pot să uit părinţii protagonistei, doi mahalagii bucureşteni adorabili în autenticitatea şi candoarea lor sufletească.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

STIRE RECOMANDATA

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play




Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2021 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


cloudnxt2
YesMy