Coronavirus - COVID 19
România în stare de alertă
-
confirmate
-
vindecate
-
decese
Sună-ne (Luni - Vineri, 09:00 - 18:00) sau scrie-ne la numărul 0772.264.642 sau la adresa de e-mail [email protected] și pune intrebări despre coronavirus, situații sociale, medicale, suport psihologic. Semnalează situații deosebite.

Nicoleta. Mâna care îți dă mandatul

DCNews Team / 23 oct 2016 / 21:23

Sincer, m-am temut să scriu despre o experiență puternică, pe care am trăit-o acum două săptămâni. Un eveniment petrecut  vineri seară m-a determinat să trec peste orice rețineri. 

De altfel, și protagoniștii au dovedit curaj. Iată de ce:

În 1982, TVR înregistrează  O scrisoare pierdută, la Bulandra, în regia lui Liviu Ciulei, cu Rebengiuc, Dem Rădulescu, Mariana Mihuț, Cotescu, Bănică sr. Internetul și DVD-urile fac această versiune scenică mai cunoscută chiar decât o montare mai recentă, din 1999 (Ivașcu, Zamfirescu, Iordache, Albulescu, Magda Catone, regizor Alexandru Tocilescu). Așa că, inevitabil, când se joacă o Scrisoare pierdută, termenul de referință pentru marele public este piesa lui Ciulei. 

Nu știu ce vor decide specialiștii, dar ca simplu spectator pot spune că Scrisoarea lui Victor Ioan Frunză, pusă acum în scenă la Metropolis, m-a impresionat mai mult. N-aș clasifica-o drept mai bună. Două momente dramatice aflate la decenii distanță nu are sens să le pui în competiție, ca la X Factor. Cei care au norocul să prindă un bilet la Metropolis se bucură, azi, de  performanța lui Andrei Huțuleac, așa cum se bucurau în 1972 cei care îl vedeau pe Toma Caragiu la Bulandra, în rolul lui Tipătescu. Dacă vreți neapărat clasamente, Huțuleac e obligat să joace mai bine decât Toma Caragiu, fiindcă el nu are monopolul notorietății, oferit de TVR în epoca unei singure televiziuni și a două case de filme.

Revenind la Scrisoarea de la Metropolis, zis și Soldout, cred că va fi un succes, din mai multe motive:

-rămâne fidelă operei clasice, nu cedează unui modernism facil, cu mesaje pe WhatsUp  și anonime pe Facebook.

-este modernă prin jocul actorilor, dinamism, ritm amețitor, aproape cinematografic.

- lovește spectatorul cu un mesaj direct (gaguri ca în filmele mute, ”explozii” de discurs,  cascade ale interpreților, făcute fără dublură, piese cântate live, cu fanfară), dar are și mesaje subtile, la nivel simbolic (la masa împăcării, după alegeri, stau 12 personaje, în vreme ce Iuda-Cațavencu, cântă în spatele lor, pe podium).

-nu există personaje secundare, ci doar personaje. Cum spunea Joel Grey, în Cabaret, ”even the orchestra is beautiful!” (taraful va fi o surpriză plăcută, nu spun nimic mai mult).

-inovațiile sunt discrete, nu afectează textul original, dar îi adaugă culoare (apare familia de nouă suflete a lui Pristanda;  în locul cortinei este folosită o folie din plastic, trasă cu scripeți, cu trimitere la ”șantier”, la începuturile construcției noastre democratice).

-o reușită este decorul Adrianei Grand, care comunică discret ”replici” cu mare forță simbolică, dincolo de cuvinte. Ca și costumele, care reușesc să fie comice fără a deveni caraghioase. Cațavencu în frac roșu și chimir la brâu, Agamiță cu pardesiu ca pașoptiștii din cartea de istorie....cred că spun totul. Grija pentru detalii se observă de la ghetrele muzicanților până la căștile personalului de scenă, care întăresc metafora menționată mai sus (societate în construcție etc).

- metafora șantierului nu e o simplă găselniță de scenografie. Aceasta mi se pare principala deosebire față de piesa de referință. Lumea din Scrisoarea lui Ciulei era una matură, în care convențiile sociale impuneau personajelor să joace un rol, în realitatea creată pe scenă. Lumea lui Victor Ioan Frunză e tânără, minciuna și trădarea au candoarea începuturilor, lașitatea e o copilărie, scuzabilă, personajele sunt sincere, nu mint, ci se mint, demagogii își trăiesc discursul, nu doar îl recită.

-pentru actori, este o misiune dificilă, care necesită curaj. Farsa, cred, era mai ușor de jucat. Lumea râdea constatând diferența dintre ce se spune și ce se cunoaște, atunci când vorbitorii urcă la tribună. Mi s-a părut formidabil că echipa lui Frunză a reușit să mă întoarcă în timp: nu am fost spectator în sala de la Metropolis, ci în sala primăriei unde se discuta despre ”politică și dame”, în iureșul unui moment electoral. Am ținut când cu unul, când cu celălalt, am tremurat de furie, am așteptat cu speranță, ca la exit-pool, în realitate. Forța de sugestie a fost atât de mare încât, dacă erau politicieni pe acolo, când Nicoleta Hâncu a întins spre sală ”mâna care îți dă mandatul” sunt convins că ar fi sărit de pe scaun să înhațe lozul câștigător.

 

-distribuția, în linii mari echipa de profesioniști pe care Victor Ioan Frunză o folosește de obicei, rotindu-i în funcție de roluri, răspunde întrebării puse, când și când, de promteriste: Unde sunt marii noștri actori? Marii actori de film pot fi văzuți pe DVD, marii actori de teatru pot fi văzuți pe scenă. Doar că sunt marii actori de azi, nu cei de altădată. Cei care caută mari actori, pot începe cu distribuția piesei de la teatrul lui George Ivașcu-click aici.

În concluzie, anul acesta putem trăi trei rânduri de alegeri: localele, Scrisoarea de la Metropolis și parlamentarele, în decembrie. Așa că surpriza de vineri m-a determinat să scriu despre o altă experiență dramatică:

 

Amadeus, Victor Ioan Frunză. Piesa bate filmul

 

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play


Cele mai noi știri

Cele mai citite știri







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: [email protected]


nxt.24
YesMy