Cannes 2024: Cântând, politica trecea
Oricât de mult ne-am aștepta ca istoria să fie iute de picior, mărturisesc că nu credeam să văd și să aud mulțimi de femei cerându-și drepturile la vaginoplastie cu ardoarea cu care, până mai ieri, ridica în slăvi rinoplastia. Pe ecran, desigur. « Vaginoplastie, rinoplastie » - cele două cuvinte, rostite în acorduri muzicale, ritmau voios revendicările contemporanelor noastre, trecând rânduri-rânduri prin filmul lui Jacques Audiard Emilia Perez.
La 72 de ani, cineastul francez nu are astâmpăr. Când părea a se fi consacrat sobrelor pelicule sociale, unele într-un alb-negru a tot grăitor, vezi Un profet în 2009 sau Dheepan, șase ani mai târziu, câștigător al unei Palme d’or, ataca westernul cu Les frères Sisters (2018). Iată-l, acum, pe un alt teren mitologic al cinematografului, comedia muzicală cu un subiect cât se poate de fierbinte : dreptul schimbării de sex. Plasată în Mexicul corupției, cu actori mexicani, spanioli, venezueleni, dar filmată în Franța, în limba spaniolă, ca și cum, din nou, Audiard ar da cu tifla propriului său cinematograf.
Există un avânt al înfruntării temei, un fel de nonșalanță franceză care face simpatic filmul, îmboldindu-ne să trecem peste neverosimilitatea propunerii, să ne menținem în jocul convenției. Un mare traficant mexican de droguri, chinuit de remușcări, de prea multele sale păcate, hotărăște într-o bună zi să devină femeie. Fiecare transgender are, bănuiesc, propriile sale motivații.
Se pare că omul nostru este bântuit de ideea că, într-o altă condiție umană, într-o altă piele și sub un nou nume ar putea să fie de folos comunității. Cu ajutorul unei avocate celebre (Zoe Saldana, binecunoscută din serialele de pe Netflix) și a frumoasei sume de 12 milioane de doari, bărbatul pocăit se transformă în voluptuoasa Emilia Perez (actrița spaniolă Karla Sofia Gascon, ea însăși fostă cândva actorul Carlos Gascon). Nu stă prea mult pe gânduri, eficacitatea trecutei identități nu a pierit.
Cu ajutorul aceleiași avocate, înființează imediat o asociație menită să sprijine victimele traficului cu narcoticele, Lucecita, mica rază de lumină, cum ar veni. Numai că, ce sa vezi, schimbaea sexului nu anulează sentimentele fostei paternități. Altfel spus, femeii i se face dor de copiii ei de pe vremea când era …tată. Strălucita avocată îl spijină din nou. Printr-o stratagemă ajunge în preajma celor doi puști pe post de mătușă, obligată să dea piept și cu mama acestora, nimeni alta decât propria soție părăsită (Selena Gomez).
Cadru din filmul Oh, Canada, cu Ricard Gere și Uma Thurman
O strânsă prietenie le va lega, de acum încolo, pe cele trei femei care duc acțiunea mai departe. Povestit astfel, filmul pare o simplă comedie de situații generate de mișcările la ordinea zilei. Din fericire, purtată de muzică (Clément Ducol, coregrafia – Damian Jalet, colaborator al Madonnei), marcată de ample momente luate în stăpânire de arii sentimentale sau belicoase, insolita supraproducție a lui Audiard înaintează dezinvolt. Militantismul ei de ultimă oră nu este strigător, poate cu excepția unui final grandios, exagerat, care magnifică moartea eroinei.
Te aștepți ca, de undeva, să răsune o variantă mexicană a celebrei Don’t Cry for Me Argentina. Oricum, Emilia Perez a trecut de bariera filmelor bunicele, văzute până acum, categorie în care includ și așteptatele Oh, Canada, al lui Paul Schrader, despre imposibilitatea reconstrucției unei vieți, cu Richard Gere, demult absent din orizontul nostru sau Caught by the Tides (să zicem Prins de furtună) de Jia Zhang-Ke, unul dintre cei care modernizau cinematograful chinez la începutul anilor 2000. Proiecția recentei sale creații a pus la grea încercare cinefilia, pentru că o bună parte din film reciclează, programatic, fragmente din trecutele sale succese, Platform, Still Life.
P.S. Câțiva amici mi-au reproșat că în trecuta corespondență aș fi fost un fel de killjoy care vede în entuziasmul aplauzelor prelungite de la sfârșitul proiecțiilor oficiale (subliniez, oficiale) un automatism emoțional, fără reală însemnătate în destinul valoric al filmelor. Fără nicio justificare, ofer titlurile câtorva pelicule din ultimii 20 de ani de istorie la Cannes, aplaudate, în ordine, câte 18 minute, 17 minute, 15 minute. Ele sunt : Mud (2012), The Neon Demon (2016), Paperboy (2012). Mai știe cineva, ceva despre ele? Au lăsat vreo urmă? Revista Hollywood Reporter a avut curiozitatea acestei inventarieri, în numărul său din 19 mai.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ion Iliescu, lecție pentru ”noua clasă politică”, greu de înțeles de către luzării momentului de Val Vâlcu
