Ce neînsemnaţi suntem în lumea asta atât de mare! În infinitul prin care rătăcim, strânşi în universul nostru mic, atât de mic! şi fragil, credem că noi am aflat, că noi am înţeles măcar pentru un moment, în trecerea noastră prin timp, cum e să închizi ochii şi să te simţi etern. Credem că noi am cuprins, cu toate fibrele fiinţei noastre, tremurând, toate nemărginirile lumii.
Câte depărtări nu vom afla niciodată! Câte doruri vom purta în noi pentru revelaţii şi trăiri pe care nu le vom cunoaşte vreodată. Cât de nedrept e să treci prin viaţă cu un văl cenuşiu pe ochi. Şi totuşi, cât de îngrozitor de frumos şi necesar trebuie să fie astfel. Cât de vital…
În emisiunile de televiziune și în filme, în versuri muzicale, la știri și în conversații sau chiar printr-o plimbare obișnuită pe lângă cimitirul din oraș, regăsim adevărul de care nu putem fugi, viața de zi cu zi este plină de indicatori care ne amintesc că viața noastră se va sfârși, fără îndoială.
Deci, haideți să aruncăm o privire la această forță existențială. Și să mai aruncăm o privire la întunericul ei pentru o clipă. Putem vedea moartea ca pe un aspect necesar și chiar pozitiv?
Cu mult timp în urmă, strămoșii noștri au început să înțeleagă cu adevărat că suntem creaturi muritoare. Aproape toate animalele înțeleg, chiar dacă nu conștient, că pot muri, se apără, la fel ca și omul, de pericole și încearcă să supraviețuiască. Dar oamenii, care dispun de abilităţi cognitive superioare, au început să arate semne că înțeleg conceptul la modul abstract, chiar și atunci când nu erau puși în pericol; au început să-și îngroape apropiații decedați, să dezvolte religii și să contribuie activ la moștenirile socio-culturale.
Astăzi găsim oameni care participă la unele dintre cele mai sofisticate sisteme culturale de pe planetă. Filosofii, psihologii și antropologii culturali au început să pună piesele puzzle-ului împreună. Unul dintre produsele acestor eforturi și o viziune contemporană asupra acestui subiect este dramatic denumită "teoria managementului terorii", inspirată de ideile lui Becker (1973), și dezvoltată de Greenberg, Pyszczynski şi Solomon (1986). Teoria explică motivul pentru care oamenii au nevoie de stimă de sine şi de încredere în concepţiile culturale ale comunităţii de apartenenţă și explorează în ce mod nevoia de formare a acestor structuri afectează o gama largă a comportamentelor umane.
Conștientizarea morții poate fi o forță motivantă critică în comportamentul uman
Conștientizarea propriului sfârșit este dureroasă, înfricoșătoare și aduce cu ea un sentiment de neajutorare, de ireal, și o anxietate existențială terorizantă. Chiar și atunci când nu se află în pericol, când sunt sănătoși, oamenii se gândesc cu frică la moarte. Dar tocmai frica și auto-reflecția îi determină pe oameni să încerce să atingă o formă a nemuririi simbolice. Și invers: sentimentul nemuririi îi motivează pe aceștia să accepte moartea și le reduce anxietatea. Oamenii sunt motivați pentru a gestiona efemeritatea vieții de către sentimentul că, într-un fel sau altul, ei continuă să fie. Frica de moarte este controlată de credinţa într-o concepţie culturală asupra lumii (credințele religioase, de exemplu) şi de stima de sine, dobândită prin atingerea standardelor valorice prescrise de concepţia culturală.
Oamenii se mai simt nemuritori și prin esența lor transmisă urmașilor, prin creație, prin lucrurile pe care le-au făcut și le-au dat mai departe. Acest sentiment de nemurire mai poate fi atins și prin realizarea unei perspective unice, individuale, asupra lumii. Prin credințele, percepțiile și trăirile noastre, simțim că nu putem muri vreodată cu adevărat, căci ele continuă să dăinuie prin faptul că au existat cândva, că au fost imortalizate în timp. Ne lăsăm urmele în viață prin simplul fapt că am trăit, prin relațiile cu ceilalți, prin ceea ce am iubit, prin ceea ce am sperat, am visat sau am atins.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
