UNIPOLARISM, MULTIPOLARISM ȘI MULTICENTRISM
Când SUA acuză Rusia că dorește revenirea la ordinea „sferelor de influență”, substantivul „sferă” este folosit doar la plural. Asta întrucât NATO este sferă de influență a SUA și ceea ce Washingtonul nu dorește este reapariția unei alte sfere concurente. Prin urmare, America este de acord cu ordinea „sferei de influență”, desigur atât timp cât respectiva sferă este a sa. Dacă am fi americani am gândi la fel. Este de înțeles, însă, de ce Rusia are dificultăți în acceptarea unei asemenea ordini.
Știind că nu poate impune prin forță o nouă ordine, Rusia vrea să impună negocierea ei. Neînțelegând sau nevrând să înțeleagă că nu mai poate impune prin forță păstrarea vechii ordini, SUA refuză (deocamdată) implicarea în negocieri serioase care să producă un rezultat. Semnul maxim al înțelepciunii sale diplomatice este acela că acceptă procesul (negocierea), dar nu caută să obțină produsul (tratatul de pace). Or, în „secolul Asiei”, timpul nu mai curge în favoarea Americii.
În actuala competiție ruso-americană, avantajul Rusiei este că acela că își cunoaște, acceptă și gestionează slăbiciunile, în timp ce SUA se pune în situația de a nu își putea rezolva problemele pentru simplul motiv că nu le admite existența sau, când o admite, le definește greșit, raportându-le la contextul mondial de o manieră eronată. În ciuda acuzelor aduse ei, Rusia nu urmărește refacerea vechii sale sfere de influență, după ce a încercat să se salveze aruncând-o ca balast din nacela balonului puterii sovietice. Rusia nu dorește să înghită decât ceea ce știe că poate digera. Prin contrast, SUA insistă să își mențină dieta geopolitică din anii tinereții, fără a admite că, la starea de oboseală istorică a organismului său politico-militar, economic și socio-cultural, aceasta îi va cauza o indigestie letală.
După sabordarea imperiului sovietic, în lume s-a instalat spontan o ordine unipolară. Pax americana s-a impus cu caracter absolut, dar nu și consensual. Cam tot așa ca Pacea de la Versailles, la finele Primului Război Mondial. Or, după cum observa Ștefan Zweig, războiul cel mai rău la un moment dat se termină; o pace rea, însă, își prelungește consecințele nefaste de la un război la altul.
Dovedindu-se instabil, unipolarismul s-a prăbușit sub propria-i greutate. I-a urmat o dezordine globală caracterizată prin multipolarism asimetric. Ieșirea din această stare de haos generalizat, cu insecuritatea și instabilitatea aferente, pare a se găsi prin construirea unui sistem al multipolarismului simetric, în care polii de putere să fie în echilibru. Un echilibru care să garanteze ordinea; adică să mențină pacea. În principiu cam asta ar fi de negociat între actorii globali, cu consultarea celor regionali și luarea în considerare a intereselor celor locali, în condițiile în care trebuie să se țină seama că toate entitățile politice care compun comunitatea internațională se află obiectiv în interdependență și că securitatea este indivizibilă.
România nu fost și nu este interesată în unipolarism. În ceea ce mă privește, cel puțin, ori de câte ori am deținut puterea de a decide sau de a influența decizia politică, am pledat pentru globalismul multipolar (despre care, la un moment dat, a vorbit și Samuel Huntington). Aceasta nu contravine obligației de loialitate față de partenerul nostru strategic, SUA. În schimb, subordonarea servilă față de politica SUA privind menținerea unipolarismului contravine intereselor vitale ale națiunii române.
Cu peste un deceniu în urmă, în întâmplătoare dar încurajatoare consonanță cu câțiva analiști politici americani, am oferit și o altă viziune referitoare la viitorul dezirabil al ordinii mondiale. Astfel, am susținut că multipolarismului, care în expresie geometrică se desenează în spațiu sub forma mai multor piramide în vârful cărora se află puterea principală – „polul”, i-ar fi preferabil multicentrismul, ca un concept de geometrie politică plană desemnând o pluralitate de centre de iradiere culturală, economică, geopolitică și securitară, capabile să atragă în jurul lor o rețea de subiecte de drept internațional care se simt compatibile cu valorile caracteristice acestora. Raza cercurilor astfel formate ar putea fi variabilă (piramidele sunt figuri geometrice rigide, dar cercurile, nu), raporturile dintre cei care le compun fiind orizontale, deci de cooperare, iar nu verticale, de subordonare, ceea ce ar permite echilibrului de putere să se refacă mereu și astfel să descurajeze tentația confruntării armate. Într-un asemenea sistem, cultura negocierii ar lua locul culturii dictatului.
La vremea lor, asemenea teorii au părut cel puțin interesante. Nu vreau să pretind că ele au influențat gândirea lui Vladimir Putin, dar nu pot să nu observ faptul că Președintele Rusiei, opunându-se unipolarismului, vorbește, de vreo câțiva ani, la rândul său, despre nevoia unei lumi policentrice, iar nu a uneia multipolare. Eu unul tind să cred că această abordare este sinceră, pentru simplul și binecuvântatul motiv că Rusia nu mai poate fi un pol, un vârf al unei piramide de putere, dar poate fi un centru de iradiere care să atragă puteri apte ca împreună să țină în echilibru alte grupuri de putere. Dacă rușii caută o ordine globală în cadrul căreia să aibă un loc relevant, atunci numai aceasta este.
Cea mai recentă reluare a acestui concept a avut loc în cadrul Declarației comune ruso-chineze cu care s-a finalizat întâlnirea președinților Vladimir Putin și Xi Jinping, din 4 februarie 2022. A-l susține, în favoarea României, acum, așa cum l-am conceput cu mult înaintea liderului de la Kremlin, nu înseamnă a ceda presiunilor Moscovei și a trăda America, ci a folosi forța Moscovei spre a trata America de narcisism, autism, nerealism și inadecvare, spre binele său și al tuturor aliaților săi, mai mult sau mai puțin strategici.
CONTEXTUL GEOPOLITIC AL VECHII POITICII EXTERNE AMERICANE
La încheierea celui de al Doilea Război Mondial SUA devenea prima putere a lumii. Pacea pe care America dorea să o instaureze (desigur nu inspirată de ideile binelui și dreptății, ci de interesele americane servite de puterea americană) o punea în conflict nu numai cu cealaltă superputere emergentă și blocul creat de aceasta, Rusia sovietică, ci și cu imperiile coloniale decadente al căror model de ordine mondială preexistase războiului și pentru contestarea căruia se ridicase la luptă Germania nazistă.
Cu alte cuvinte, ordinea stabilită de „antanta cordială” anglo-franceză avea trei contestatari: Germania nazistă, Rusia comunistă și America corporatistă. Cea dintâi îi dăduse o lovitură mortală. Cele din urmă trebuiau să termine treaba, fiind, în taină, înțelese în acest sens. Ele aveau, însă, viziuni diferite asupra ordinii postbelice și, prin urmare, agende politice diferite.
Ca superputeri emergente ghidate de ideologii diferite (având, totuși, în comun internaționalismul – (neo)liberal și respectiv, proletar) SUA și URSS se găseau într-un raport de rivalitate strategică, ciocnirea lor făcând obiectul principalei contradicții a epocii (așa cum observase însuși liderul comunist chinez Mao Zedong). Pentru a prevala, fiecare dintre ele a încercat să își găsească aliați (de multe ori reduși la statutul de „sateliți”) și totodată să se folosească de conflictele interne din tabăra celeilalte.
Neputând înfrânge nici una dintre superputerile emergente, ba chiar având nevoie de protecția lor, superputerile decadente (Marea Britanie și Franța) au trebuit să se alăture uneia dintre ele, acceptându-i și ideologia, transpusă într-un anumit model de a gândi și de a trăi. Din diferite motive au ales SUA.
Deși, inițial, intenția era ca Germania, o eternă „fostă superputere emergentă”, învinsă în luptă, să fie menținută într-o permanentă stare de neputință, nevoia de putere suplimentară a făcut America să îi sprijine reconstrucția (pe teritoriul aflat sub ocupație americană, engleză și franceză), cu condiția de a-i accepta sistemul de organizare socială și de a se alinia la exigențele sale de politică externă.
Contra-oferta rusă a fost aceea a reunificării Germaniei și a ieșirii ei de sub ocupație străină, în schimbul obligației de a nu se alătura blocului american, respectiv de a rămâne în afara sferei de influență a SUA. Propuneri similare au mai fost făcute anterior Finlandei și ulterior Austriei. Dacă cele din urmă, două state de dimensiuni relativ mici, au acceptat formula (și nu au avut de ce regreta), cancelarul Adenauer a refuzat-o cu argumentul (corect în condițiile specifice națiunii germane) că o Germanie învinsă, reunificată înainte de a fi denazificată și democratizată, va fi declanșatorul unui nou război mondial (pe care îl va pierde din nou) cu cea mai apropiată ocazie. Așa s-a ajuns la ridicarea Zidului de la Berlin și astfel jocul s-a închis în Europa până la finele secolului al XX-lea.
În anii 1970, SUA, inspirată de viziunea a doi mari strategi (Președintele Richard Nixon și consilierul său pentru securitate națională, ulterior Secretar de Stat, Henry Kissinger), cu sprijinul discret al diplomației române, în contextul disensiunilor existente în interiorul sistemului mondial comunist, și-a normalizat relațiile cu China, restituindu-i și locul de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU și recunoscând existența unei singure Chine (din care Taiwanul, Macao și Hong Kong fac parte integrantă), pentru a contrabalansa astfel puterea URSS. Raportul de putere astfel schimbat la scară globală a adus Rusia sovietică la Helsinki și a făcut-o să accepte Actul Final (1975) cu al său „coș trei” (referitor la drepturile omului); ceea ce a generat nu numai „destinderea”, ci și „armistițiul” cerut de Moscova în 1989.
Pe atunci, China, o putere de mâna a doua ce nu rezolvase încă problema foametei, și Rusia, o putere nucleară de prim rang, se aflau într-un război ideologic, asociat cu unul geopolitic (având fronturi de luptă în Coreea, Vietnam, Angola, Namibia, Rhodesia etc.), complementaritatea lor constând în aceea că prima avea populația iar cea din urmă teritoriul. O complementaritate toxică responsabilă pentru confruntări militare pe fluviul Amur, la frontiera manciuriană și mongolă.
Această situație s-a schimbat cu totul astăzi, fără ca administrația americană să fi luat, din câte se poate vedea, cunoștință de schimbare. SUA (și cu precădere administrația Biden, după tentativa de reformă a administrației Trump) continuă să aplice politica externă concepută atunci în contextul internațional de atunci.
REALITATEA GEOPOLITICĂ POST-BIPOLARĂ
După ce Moscova a dat o lovitură teribilă blocului euro-atlantic lăsându-l fără inamic (așa cum profețea Mihail Gorbaciov), coeziunea NATO, respectiv a principalei sfere de influență americane, a intrat în disoluție. Personal am sesizat primele semne ale acestui fenomen încă de la începutul anilor 1990 și nu îmi venea a crede. (Al doilea fenomen remarcat de mine atunci a fost spiritul neo-marxist care domina universitățile americane și care era clar că va inunda administrația, politica și societatea civilă americană în câteva decenii, schimbând nu doar fața, ci și fondul, natura sistemului social-politic al Americii. Viitorul SUA semăna teribil cu trecutul nostru.)
Criteriul coeziunii, respectiv justificarea subordonării și loialității față de SUA, fusese amenințarea puterii adversarului comunist (inclusiv puterea nucleară). De dimensiunea acestei amenințări (calitativă și cantitativă) depindea și calitatea politicii externe americane. (S-a dovedit că fără un inamic redutabil, SUA nu pot concepe o politică externă redutabilă.)
Rusia post-sovietică nu mai este nici comunistă nici super-putere. O armată exclusiv europeană (așa cum o dorește Președintele Macron, al Franței) pare a fi suficientă pentru a-i face față, admițând că s-ar ajunge la un alt război convențional între puterile europene. Crearea unei astfel de armate ar oferi și posibilități de afirmare ambițiilor franceze care vizează conducerea militară a UE (Franța este singurul stat membru al UE care deține arma nucleară), permițând, totodată liderului economic și politic al UE, Germania, să iasă de sub tutela americană.
Oricât ar umfla Casa Albă cacealmaua amenințării cu invazia „iminentă” a Ucrainei de către Rusia, în ochii europenilor Moscova și Vladimir Putin nu vor putea căpăta dimensiunile unui pericol comparabil cu cel reprezentat altădată de URSS și Tratatul de la Varșovia. Aceasta cu atât mai mult cu cât, ceea ce încă puțini știu, în principalele capitale vest-europene, Ucraina este considerată a fi un os în gâtul Europei: o alcătuire politică prea mare, prea complicată și prea artificială pentru a fi integrată în Europa germană. Ceea ce nu se dorește este revenirea ei sub puterea Rusiei, dar asta nu exclude un partaj de felul celui sugerat de Moscova. Trecerea la împărțire este deocamdată amânată de teama creării unor precedente deranjante (deja există precedentul Kosovo, spre care rușii pot arăta oricând cu degetul) și de nevoia găsirii unor argumente juridice și morale.
Membrii europeni ai NATO nu vor sacrifica interesele care îi leagă de Rusia pentru a se alinia în spatele SUA, acceptându-i acesteia veleitățile de comandat suprem într-un alt război rece (cu riscul de a deveni fierbinte) al Americii cu Eurasia, pentru a apăra frontierele Ucrainei trasate de Stalin și Hrușciov în logica considerentelor geopolitice și administrative de tip sovietic. Mai degrabă vor europeniza NATO și vor profita de complementaritatea dintre UE și Rusia (prima are tehnologia, a doua are energia) pentru a împiedica coagularea Eurasiei, în jurul Moscovei, în adversitate cu Europa germană și ca rival declarat al acesteia. Declarațiile de unitate în cadrul NATO nu trebuie să ne înșele. Sunt retorică pură menită a-i pune pe cei care o practică într-o poziție mai bună de negociere cu Kremlinul.
Ceea ce Vladimir Putin a reușit, lăsând administrația americană cu serviciile sale neinteligente să creadă că Rusia va invada Ucraina, este nu să refacă unitatea în cuget și simțiri a NATO, așa cum susțin „experții” atlanticișiti din „ministerele adevărului” orwellian, ci, dimpotrivă, să accelereze adâncirea faliilor strategice dintre cele două maluri ale Atlanticului, precum și dintre nordul și sudul Europei, făcându-le, pentru cei care vor să vadă, mai evidente ca niciodată.
De altfel și SUA, după dispariția Pactului de la Varșovia, și-a menținut prezența și interesul în NATO (așa cum avea să mă avertizeze Madeleine Albright), nu pentru că ar avea nevoie de contribuția armată europeană (implicarea europenilor este, mai degrabă, o bătaie de cap în plus pentru americani), ci numai întrucât aceasta îi conferă dreptul de a superviza politica externă, de apărare și securitate a membrilor europeni. Or, europenii sunt conștienți de asta și o suportă tot mai greu. De aceea, la rându-le, se folosesc de alianța cu SUA pentru a arunca gaz pe focul controverselor ruso-americane, în așa fel încât să evite o înțelegere ruso-americană încheiată pe costul lor și să câștige timpul necesar negocierii propriului lor pact cu Kremlinul.
Războiul psihologic cu Rusia și cursa dezinformării, escaladate imprudent de Președintele Biden și ai săi, îi obligă pe europeni să ia o poziție. Încercarea de a amâna oficializarea acesteia, ascunzând-o după perdeaua de fum a discursului corect politic, este zădărnicită acum de Declarația de la Beijing care proclamă parteneriatul strategic sino-rus. Acest document este pistolul de start al cărui foc a declanșat cursa atleților vest-europeni cu crengi de măslin în mână către Moscova.
Viktor Orban a furat startul, dar în acest joc asta se premiază, iar nu se sancționează. Boris Johnson este descalificat pentru consumul de halucinogene transatlantice în exces. Polonia, faultată, ca de obicei, de Germania (prin intermediul UE), nu se simte prea bine. Balticii, conduși online de la Washington, precum și eventual Suedia, oscilează între boicot și înscrierea în concurs, dar ei nu prea contează în raportul de putere. Se așteaptă rezultatele celorlalți, performerii maratonului strategic ai Europei germane.
În 1939, delegația germană a ajuns la Moscova înaintea celei anglo-franceze, care a întârziat pe drum. Așa s-a ajuns la Pactul Ribbentrop-Molotov și la al Doilea Război Mondial. Cine va ajunge primul astăzi – Germania, Franța sau SUA (care pare a fi pierdut startul, dar poate recupera, având pasul mai mare) – va descoperi că acolo nu se mai joacă doar șah, ci și go (wéiqí); adică acel joc chinezesc similar șahului, dar în care adversarii nu își capturează piesele unul celuilalt, ci și le plasează pe rând pe tablă, în așa fel încât, în cele din urmă, unul dintre ei, învinsul, rămâne fără nici un spațiu de manevră. (În logica acestui joc, Rusia, care le-a transferat rivalilor săi occidentali gustul pentru „ruleta rusească”, nu va invada Ucraina, ci va ocupa „pașnic” alte spații pe harta lumii, putându-l aduce, în ultimă instanță, pe partenerul strategic în care România și-a pus toate speranțele, în situația de a nu mai avea loc de mișcare.)
CHINA SCHIMBĂ DATELE JOCULUI
(Va urma)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Acest articol reprezintă o opinie.
