Dar, după primul război mondial, producătorii au început să caute modalități ieftine de a face haine pentru o mulțime de oameni, fără să fie nevoiți să le croiască manual.
La început, hainele fetelor au fost dimensionate după vârstă. Astfel, o fată care avea 16 ani avea o dimensiune de 16, iar o fată care avea 12 ani purta o dimensiune de 12, etc. Rochiile au fost dimensionate prin dimensiunea bustului. Nu este surprinzător că acest lucru sa dovedit a fi extrem de problematic, deoarece măsurătorile la piept nu se potriveau niciodată.
Producătorii au realizat rapid că procesul trebuie să fie simplificat pentru a economisi timp și bani - lipsa de standardizare a hainelor a fost estimată că aduce pierderi în jur de 10 milioane de dolari pe an.
În 1939, SUA, în cadrul programului Works Progress Administration, a lansat un studiu intitulat "Măsurile pentru vestimentația femeilor", cu scopul de adopta o măsură uniformă și abordare unitară a realizării îmbrăcămintei. Studiul însă, a fost dedicat femeilor albe, care aveau dimensiuni diferite față de cele de culoare.
Apoi, la sfârșitul anilor '40, Biroul Național de Standarde și-a reevaluat studiul anterior și și-a dat seama că a greșit. Ei au adus o mulțime de femei militar pentru a completa studiul, dar ele au fost din nou albe și foarte slabe. În 1958 au lansat o revizuire a măsurătorilor corporale pentru dimensionarea modelelor și îmbrăcăminții pentru femei, un ghid cuprinzător care spunea că îmbrăcămintea femeilor va veni în dimensiuni cuprinse între 8 și 42 și va fi disponibilă pe înălțime, pentru fete înalte sau scunde și cu indicații pentru greutate, relatează buzzfeed.com
[citeste si]
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
