Iată editorialul integral al lui Val Vîlcul:
Pe scena politică au avut loc, într-un interval scurt, câteva mișcări politice surprinzătoare. Un singur scenariu le poate lega pe toate. Ipoteza pleacă de la dezvăluirea pe care mi-a făcut-o un participant la ședința Delegației Permanente ce a hotărât intrarea în Opoziție. Aceasta îmi pare validată de evenimentele ulterioare, inclusiv cele petrecute la Congresul PNL din 28 iunie.
La nici o lună de la reînnoirea ”jurămintelor” cu PSD, din 11 ianuarie, liberalii rup guvernarea, pe un pretext inventat. Mișcarea are menirea de a-l propulsa pe orbită pe Klaus Iohannis, dar riscurile prezumate se concretizează, în luna mai, la europarlamentare. Crin Antonescu își propune să renunțe la conducerea partidului, nu și la prezidențiale. Luând prin surprindere pe mulți, inclusiv pe Antonescu, Iohannis se grăbește să demisioneze din poziția de vicepreședinte, care ar fi condus interimar partidul. În schimb își anunță candidatura la șefia PNL și intenția de a candida la prezidențiale.
Fuziunea cu PDL, pregătită înainte de ruperea USL
Colaborările filialelor din țară, cu PDL, sunt confirmate și la nivel național. Se anunță fuziunea cu PDL (și trecerea la PPE). Are loc Congresul, unde se schimbă statutul și se alege noul președinte, practic fără probleme. Când Iohannis propune trecerea la vot pentru desemnarea candidatului, se rupe filmul: Antonescu revine, iar un grup de susținători îl țin cu forța în joc. În ciuda zâmbetelor și cuvintelor politicoase, în spate se pregătesc pumnalele. Alegerea vicepreședinților se lasă cu scandal: câțiva parlamentari părăsesc partidul, nume mari dispar din structurile de conducere, în vreme ce apar anonimi, din combinațiile de putere locală.
Între timp, președintele Traian Băsescu rămâne angajat în conflictul de uzură pe care îl poartă cu premierul Victor Ponta, părând a ignora mișcările din zona PDL-PNL. De cealaltă parte, premierul reia strategia din 2012: strânge cioburi din PNL, sau chiar alte formațiuni, întregi, astfel încât să reconstruiască un bazin electoral tip USL.
Cine l-a obligat pe Crin Antonescu să renunțe la guvernare
Din afară, nu se vede o explicație pentru ceea ce au făcut liberalii. De ce să plece de la guvernare, unde se aflau într-un raport de 1/1, echivalent unui scor electoral de 30%? Și aveau cele mai mari șanse să dea președintele! Și pentru ce? Pentru a candida de la înălțimea unui 15% la președinție, așteptând până în 2016 să ajungă la guvernare, într-un context în care trebuiau să cedeze ministere UDMR-ului. Așa cum, în 2012, și-au permis să refuze!
”Crin nu a vrut, dar l-au presat baronii”, mi-a spus unul dintre participanții la ședința în care s-a hotărât ruperea USL. ”Ce era la noi...în fiecare ședință, de la începutul anului, se ridicau cei din județe și certau conducerea: ne-au luat ministerele cele mai bune, nu ne dau fonduri, nu putem face nimic, mai bine în Opoziție! Ei susțineau că avem imaginea șifonată de guvernare, dar niciun beneficiu. Toți, absolut toți l-au presat să rupă alianța cu PSD”, a concluzionat omul.
Rapiditatea cu care se încheie noile alianțe, pentru păstrarea puterii în Consiliile județene și în Consiliile locale, arată că această mișcare era gândită din vreme și a fost solicitată de structurile din țară. Practic, fuziunea cu PDL era una naturală, impusă de structurile care deja operau împreună în teritoriu.
Luptă tip Central-Local în PNL
De fapt, această ipoteză explică totul: nu este o luptă între servicii, nu a contat prea mult jocul lui Băsescu (președintelui îi convine ruperea USL, dar nu a produs-o el, cu cine știe ce dosare, ci doar a profitat, oportunist). De fapt, asistăm la eterna luptă pentru putere între Centru și filialele locale. Între conducerea din Capitală și așa numiții baroni ai partidelor. Liderii locali simțeau că Antonescu are prea multă putere, că îi ținea captivi cu candidatura sa la Cotroceni. Așa că l-au presat să renunțe la alianța cu PSD, care îi asigura președinția și, în plus, i-au găsit înlocuitor. Ca să nu piardă tot, Antonescu a acceptat să părăsească USL, apoi conducerea partidului, sperând să rămână în joc pentru Cotroceni. Mutarea lui Iohannis, prin care l-a lăsat în ofsaid, a fost prea rapidă pentru a nu presupune, la rândul ei, coordonarea cu oameni din interiorul PNL.
Istoricul baroniadelor
În epoca sa, Ceaușescu resimțea două posibile amenințări: Moscova și structurile PCR. Tot ce a făcut Ceaușescu, de la industrializare și propaganda naționalistă la ascultarea telefoanelor, a fost pentru a nu permite Moscovei să-l schimbe, când ar avea interesul. Cu ”baronii”, a rezolvat-o prin rotația cadrelor: niciun funcționar de partid nu rămânea șef într-un domeniu sau într-un județ prea mult timp. Era mutat în altă funcție, pentru a nu își construi rețele de influență și pentru a nu avea oameni de încredere.
În anul 2000, când se termină tranziția, situația este diferită. Sprijinul extern se acordă sau se retrage pe bază de negocieri, iar mandatele sunt limitate, deci nu apar schimbări bruște, din cauza jocurilor de putere din capitalele giranților. Rotația cadrelor se petrece la Centru, unde se schimbă alianțele de guvernare și mai puțin în teritoriu, unde așa numiții baroni locali adună zeci de ani de când păstrează postul și administrează banii.
Năstase, trădat de baronii PSD la prezidențiale
Primele confruntări Central-Local au loc în 2002-2004. Adrian Năstase conduce cu mână de fier PSD, ceea ce determină regruparea baronilor în jurul lui Ion Iliescu și blocarea tentativei de anticipate, care i-ar fi permis premierului să guverneze până în 2007. În 2004, Năstase organizează alegeri interne în PSD și încearcă să taie câteva capete, mai mult pentru public, căci veneau prezidențialele, iar tema baronilor era atactă cu ferocitate de propagandiștii Alianței D.A. (Deși candidatul lor, Traian Băsescu, era el însuși un baron local-primar general în Capitală, confirmat la al doilea mandat). În turul al doilea, Năstase este trădat de majoritatea filialelor PSD, care nu se mobilizează. În 2005, tot liderii locali îl mătură de la conducerea PSD, ca și pe Ion Iliescu, alegându-l pe Geoană.
Mircea Geoană știe că nu se poate baza pe Centru, dominat de foștii grei ai partidului, așa că se reorientează spre filiale, care capătă o putere mai mare. Chiar dacă pierde alegerile, el crede că poate păstra partidul, tocmai pentru că oferă libertate totală în teritoriu. Eliminarea sa, la Romexpo, e rezultatul frustrării pentru greșelile de campanie, al unor alianțe între tabere rivale de la Centru și al schimbării de generație, pe care nu a anticipat-o.
Partidele de dreapta adoptă modelul PSD
În PNL, relația Centru-Local e mai puțin tensionată, fiindcă liberalii n-au ocupat niciodată toate structurile de putere, nu au foarte mulți primari sau șefi de consilii județene, deci miza disputelor e mai mică. Nu întâmplător, conflictul se aprinde în 2014, după victoria clară la locale și generale, și doi ani de guvernare.
Traian Băsescu, în 2004, are la dispoziție un partid mai ușor de condus și o nouă armă la dispoziție: reforma Justiției. Baronii locali se tem și răspund la comenzi, fiind deja istorie sincronizarea între chemarea la audieri și alinierea unor lideri din filiale cheie la comenzile partidului prezidențial. (În acest sens, nu pot fi ocolite nici coincidențele din cealaltă tabără, cum ar fi scorul slab la alegerile prezidențiale din fieful lui Mazăre și supraviețuirea sa, în ciuda zecilor de dosare cu care este potopit de DNA).
Reforma administrativă, atacată din toate părțile
Cu toate acestea, Băsescu își dă seama de forța baronilor și încearcă o reformă administrativă, în 2011. Cheiea reformei era introducerea unei noi structuri, între Centru și Local, care să facă dificilă concentrarea de putere și a resurselor în micile feude județene. Aruncată pe piață în același timp cu votul prin corespondență și alegerea primarilor într-un singur tur, măsura este ușor de demonizat, ca fiind un artificiu menit să schimbe sensul alegerilor din 2012. Blocată de ambele tabere (PSD-PNL, la Centru și PDL, în teritoriu) reforma administrativă eșuează. După schimbarea din 2012, comisia de regionalizare ajunge în mâna lui Liviu Dragnea, lider considerat arhetipul baronului local, care o îngroapă sub un munte de dezbateri și hârtii.
Momente cheie în războiul dintre Centru și Organizațiile Locale
Călin Popescu Tăriceanu preia de la Traian Băsescu și propaganda portocalie tema de campanie ”votul uninominal” și schimbă sistemul electoral. PDL, supraintitulat partidul primarilor, profită și câștigă un vot în plus la alegerile din 2008, ceea ce îi permite lui Traian Băsescu să-l numească pe Emil Boc premier și să păstreze puterea totală până în 2012.
Votul uninominal crește enorm forța baronilor locali. La votul pe liste, partidul depindea în mai mare măsură de performanța Centrului: ce oameni de valoare a găsit, ce imagine are, ce performanță în guvernare. Votul uninominal aduce în Parlament sute de anonimi, susținuți de baroni. Prin votul uninominal, Localul domină Parlamentul, așa cum se vede la Moțiunea prin care e trântit guvernul MRU. Pedeliștii din organizațiile locale, având perspectiva votului din 2012, nu mai ascultă de Centru.
Pe de altă parte, recompensa este dublă: filialele care fac un scor bun la alegerile parlamentere sunt motivate prin acordarea de posturi în guvern și administrația centrală, de la miniștri la șefi ANAF, CFR, Poștă etc.
Practic, baronii locali controlează și Parlamentul și o mare parte a Executivului. Dacă ar reuși să controleze și președinția, care numește procurorii, șefii serviciilor și judecătorii, ar deține toate pârghiile. Tentativele de infiltrare a parchetelor, dacă au existat, au eșuat (vezi cazurile în care mass media îi asociază pe Duicu și Petrache la tentativele unor procurori de a ajunge la șefia DNA).
Miza baronilor, președinția
Rămâne, deci, să aducă un om din organizațiile locale la conducerea Centrului. În această ecuație văd ascensiunea lui Klaus Iohannis, care a rupt acordul nescris cu Crin Antonescu, prin mișcarea din 26 mai, și a încercat în 28 iunie să devină singurul candidat al Dreptei la președinție. În PNL, disputa dintre Centru (Antonescu, Pocora, chiar și Ghișe sau Norica) și filiale (Petrache, Atanasiu, Frunzăverde) nu s-a tranșat. Dar nu văd cum poate recâștiga Antonescu poziția pe care i-au furat-o liderii locali.
Iar o victorie a filialelor care îl susțin pe Iohannis ( în PNL, dar și în PDL) nu îl avantajează pe Victor Ponta la prezidențiale. Traian Băsescu, care a sesizat ce se întâmplă în PNL, a preluat tema în cheie inversă și îl acuză pe Ponta că ar fi omul baronilor. O tehnică de propagandă veche, dar care a funcționat în toate epocile istorice.
Anesteziat de sondajele care îl dau favorit în lupta cu neamțul (până spune ăla o si-la-bă, Ponta a terminat tot sloganul), premierul uită că nu se poate baza decât pe o singură filială locală. Dar, în acel județ, Dreapta a câștigat tot timpul, de la revoluție până în ziua de azi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
