Noul Cod Civil: Logodna, o noutate legislativă care nu mai corespunde realităţilor zilelor noastre
Promovând concepţia aşa-zis monistă, Noul Cod civil (NCC) a readus în cadrul său reglementările aferente dreptului familiei şi a incorporat şi principalele dispoziţii de drept comercial. Printre noutăţile consacrate în acest context, se numără şi reglementarea logodnei (art. 266-270). În absenţa unei prevederi legale exprese, sub imperiul codului civil anterior, considerând că consimţământul la căsătorie trebuie să fie actual şi persistent, jurisprudenţa de până la al doilea război mondial declara nulă, ca fiind contrară unor norme de ordine publică, logodna, privită drept cauza generatoare a obligaţiei de a încheia căsătoria.
Se recunoştea, însă, tânărului (tinerei), amăgit în speranţele lui prin ruperea pe nedrept a logodnei, dreptul de a cere restituirea darurilor şi o despăgubire echitabilă. Codul civil Carol al II-lea, adoptat în 1939, dar niciodată intrat în vigoare, a reglementat logodna (art. 135-140), prevederile sale fiind preluate, în mare parte, de NCC. În mod evident, Codul familiei din 1954 nu putea accepta asemenea „practici” contrare „moralei socialiste”, chiar dacă dispoziţiile Codului civil privind răspunderea civilă delictuală puteau fi invocate şi în atari cazuri. Deşi nu este considerată un contract propriu-zis, Logodna este definită de noul Codice drept „promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria”; încheierea ei nu este supusă niciunei formalităţi, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă şi nu poate interveni decât între un bărbat şi o femeie.
Atâta timp cât lucrurile decurg normal şi logodnicii ajung să încheie căsătoria – care nu este condiţionată de încheierea logodnei – nu se ridică nicio problemă legală. Ele intervin, însă, atunci când logodna este ruptă de către unul dintre parteneri, act care nu este supus niciunei formalităţi. Prima consecinţă a ruperii logodnei este restituirea darurilor pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei, sau pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite.
Singura excepţie de la obligaţia de restituire o reprezintă situaţia în care logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.
În al doilea rând, poate interveni răspunderea pentru ruperea logodnei. În acest sens, partea care rupe logodna în mod abuziv sau cea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să o facă, poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate.
Desigur, instituţia juridică a logodnei reprezintă o noutate legislativă pentru România, dar mai corespunde ea moravurilor şi realităţilor zilelor noastre?
Citeşte şi:
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ion Iliescu, lecție pentru ”noua clasă politică”, greu de înțeles de către luzării momentului de Val Vâlcu
