”Mă uit cu amărăciune la tragedia acestei zile. Că un om se sinucide e suficient de trist. Că se sinucide cu copiii de mână e pe cât de absurd, pe atât de greu de descifrat. Există un singur univers în care așa ceva se întâmplă: anume unul în care a avut loc o reformă a minții, astfel încât protagoniștii sunt convinși că moartea e o soluție, sau că moartea salvează, sau că moartea îndeplinește promisiuni. Cred că femeia a gândit, în tulburarea minții ei, că face un gest matern, altruist. Cred, în același timp, că gestul nu a fost impulsiv. Cred că avea o suferință psihiatrică. Nu cred că era una ascunsă. Era manifestă, știută celor din jur chiar dacă cei din jur n-o vedeau potențial letală. Ceea ce a fost, până la urmă. Nu, aici nu vorbim de selecție naturală, degenerare morală sau suflete vândute. Vorbim de expresia unei boli, interacțiunea ei cu mediul, cu limitele de înțelegere ale culturii dimprejur. Și de indiferența oamenilor vis-a-vis de condiția femeii în general. De durerea psihică a celui însingurat până la punctul de la care nu mai poți duce. Nu scuz fapta. Observ în schimb contextul. Oricât am vorbi de suicid în Romania majoritatea oamenilor vor continua sa îl judece ca pe un păcat sau aberație, ca pe o slăbiciune sau o trădare. Nimeni nu se va opri să numere. Această femeie devenise mamă la 18 ani. De aici, din traiectoria ei prin viață, din jugul pe care viața îl pune multor femei în Romania, din sărăcia cu duhul, din penuria resurselor începe totul. E doar o altă pată de sânge pe obrazul nerușinat al unei țări care nu face nimic pentru sănătatea mintală a celor nevoiași, sau în nevoie de ajutor. Nu știu să fie o lume mai bună dincolo de moarte. Dar știu că prin moartea lor, astăzi, viața de aici se dovedește un dram mai rea.” a scris Gabriel Diaconu, pe Facebook.
[citeste si]
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
