Europa este zguduită de o revoltă socială fără precedent: violențe, mii de arestări, sute de răniți și clădiri istorice incendiate. Psihologii Bogdan Cotigă și Radu Leca au realizat o analiză a mecanismelor care împing masele de oameni către o violență atât de extremă.
Imaginile care vin din marile capitale ale Europei nu mai seamănă cu niște proteste obișnuite. Vezi primăria din Limoges, o perlă arhitecturală de 143 de ani, mistuită de flăcări uriașe, scuturi stropite cu vopsea la Paris, tunuri cu apă la Bruxelles și Milano, gloanțe de cauciuc pe bulevardele din Tirana și sute de vitrine spulberate în doar câteva ore.
Dincolo de bilanțurile cu 1.800 de rețineri în Franța sau 272 de răniți în Albania, dincolo de chiriile dublate care sufocă tinerii la Lisabona și Madrid, se află un mecanism psihologic mult mai tulburător. Cum ajunge un cetățean obișnuit, care ieri își plătea facturile și mergea la serviciu, să pună mâna pe un cocktail Molotov? Ce anume împinge o masă de oameni să șteargă de pe fața pământului propria istorie și să transforme o piață publică într-un ring al confruntării sângeroase?
Doi cunoscuți psihologi, Radu Leca și Bogdan Cotigă, au analizat fenomenul în exclusivitate pentru DC News.
De ce a picat pactul social dintre stat și individ?
Explozia de pe străzi nu a apărut din neant. Ea reprezintă doar deznodământul previzibil al unor tensiuni acumulate în ani de promisiuni încălcate. Psihologul Bogdan Cotigă arată care sunt cauzele acestui blocaj în Europa.
„Asistăm la o criză din punct de vedere social a acestui spațiu european, așa cum aceste crize s-au tot produs de-a lungul istoriei. Motivele sunt multiple: inechități economice, percepute într-un anumit fel, eșecul unor sisteme politice, proastă gestionare a unor situații, cum ar fi, de exemplu, imigrația. Sunt diverse motive de ordin mai degrabă economic, sociologic decât individual”, spune Cotigă pentru DC News.
Psihologul Radu Leca arată că la rădăcina revoltei stă o promisiune socială sfărâmată.
„Ce s-a întâmplat în Franța nu e un accident izolat, același val a atins Italia, Belgia, Portugalia, Albania. Psihologic, acest val spune ceva foarte precis, Europa trăiește o frustrare cronică, nesoluționată, care a ajuns la pragul de fierbere. Teoria frustrării-agresivității, formulată încă din 1939, spune lucrul esențial, frustrarea nu produce agresivitate doar atunci când dorința e blocată, ci atunci când blocajul pare definitiv, nedrept și fără altă cale de exprimare. Generații întregi au fost educate să creadă că munca duce la un trai decent, că statul e un contract de încredere, că viitorul copiilor va fi mai bun. Când aceste așteptări se lovesc, ani la rând, de prețuri, chirii imposibile, școli subfinanțate, servicii publice care se degradează, apare ceea ce psihologii numesc o dezamăgire structurală, nu e vorba de un eșec personal, ci de sentimentul că sistemul însuși a încălcat contractul. La asta se adaugă un fenomen european specific, încrederea în instituții – guvern, poliție, presă, justiție – a scăzut dramatic, iar psihologic, omul care nu mai crede că poate fi auzit prin canalele legitime nu mai percepe acele canale ca opțiune. Protestul pașnic funcționează doar dacă am învățat că autoritatea ascultă. Când acea învățătură se dizolvă, rămân strada și focul”, spune Leca pentru DC News.
Anonimatul nopții, cagula și prima senzație de putere din viață
Când mii de oameni se adună în același loc, responsabilitatea individuală se evaporă. Bogdan Cotigă explică modul în care grupul devine o armură psihologică pentru comportamente reprobabile.
„De ce se ajunge la violențe extreme? Pentru că oamenii, în momentul în care participă la niște proteste pe care ei le consideră legitime, ajung să capete un fel de putere, dată de grup, și atunci cei mai certați cu legea și cu moralitatea dintre ei recurg la tot felul de gesturi reprobabile. Găsesc o bună ocazie să fure, să vandalizeze și așa mai departe”, explică psihologul.
Radu Leca completează și spune că transformarea lor este rezultatul unui proces psihologic: „Primul lucru de înțeles este că, în cazul majorității, oamenii nu își pierd controlul într-un sens clinic. Nu e nebunie, e o dezinhibare. Psihologia socială o numește deindividuare, atunci când o persoană se pierde într-un grup mare, anonim, mai ales noaptea, mai ales cu fața acoperită, ceva esențial se rescrie în conștiință. Responsabilitatea personală se diluează – «suntem mulți, nu mă vede nimeni, nu eu sunt cel care decide». Conștiința morală individuală, acea «voce interioară» care ne oprește în viața de zi cu zi, nu dispare, ci este înlocuită temporar de normele grupului. Iar normele unui grup aflat în furie nu sunt cele ale bunului-simț, ci cele ale impulsului. Mai mult, adrenalina, zgomotul, mișcarea, gazele, fumul – toate acestea produc o suprastimulare care inhibă exact zonele cerebrale responsabile cu judecata și inhibiția. Omul devine mai mult trup decât reflecție. Din exterior pare că «și-a ieșit din minți». Din interior, trăiește probabil prima senzație de putere din viața lui”.
Cum își anulează creierul propria morală: „Nu furăm, ne luăm înapoi ce ni se cuvine!”
Cum ajunge un individ să comită fapte pe care, în viața privată, le-ar privi cu oroare?
„Cum trece cineva peste propria morală? Mecanismul are nume, dezactivarea morală. Albert Bandura a arătat că oamenii nu încalcă principii etice direct, ci mai întâi își «retruiesc» moralitatea. Fac asta prin câteva trucuri psihologice universale. Primo, justificarea nobilă, «nu jefuim, ne luăm înapoi ce ni se datorează». Furia economică devine revoluție, iar în povestea revoluției, violența e nu doar permisă, ci eroică. Secundo, etichetarea și dezumanizarea adversarului, polițistul nu mai e om, e «sistemul», clădirea nu mai e loc de muncă al unor funcționari, e «statul». Al treilea mecanism este difuzarea responsabilității – «dacă n-o fac eu, o face altul», plus justificarea prin comparație, «ei au gazat copii, noi ce am făcut?». Fiecare dintre aceste mecanisme nu șterge moralitatea, ci o ocolește. Și mai e ceva, mai puțin discutat, mulți dintre cei care au aprins prima fitilă nu sunt cei care au ars clădirea. Psihologia mulțimii funcționează în lanț – o minoritate radicală dă tonul, o masă de «indignați curioși» o urmează, iar escaladarea e aproape automată, ceea ce acum o oră părea inacceptabil devine, după ce alții au făcut-o deja, normal. Acesta e fenomenul curentului, apa nu se opune, apa merge în direcția în care o iau primii”, explică Radu Leca.
În această spirală a dezinhibării, respectul pentru valorile societății civilizate dispare complet. Bogdan Cotigă arată cum e, de fapt, comportamentului uman în clipe de haos: „Pe de altă parte, oamenii nu sunt... de obicei nu sunt chiar așa cum îi credem noi sau cel puțin cum ne gândim noi că am fi, să aibă grijă la aceste lucruri, să protejeze zestrea culturală a țării și așa mai departe. În condițiile în care lucrurile acestea degenerează, unii nu mai țin cont de absolut nimic și permit să se întâmple ceea ce se întâmplă”.
De ce ard primăriile și monumentele vechi de secole?
Scena primăriei din Limoges prefăcută în scrum a îngrozit lumea întreagă. Întrebat de DC News de ce ajung oamenii să dea foc clădirilor istorice, Bogdan Cotigă explică de ce simbolurile administrative devin primele ținte ale furiei.
„Nu știu dacă înseamnă neapărat ceva pentru cel care a făcut treaba asta. Probabil că, de obicei, aceste clădiri istorice nu au doar o calitate sau, să zic, nu sunt doar simboluri culturale. Sunt și simboluri ale autorității, de obicei. Când vorbim de o clădire a primăriei sau, eu știu, vorbim de o clădire în care autoritatea, la un moment dat sau chiar în prezent, își exercită puterea. Asta ar fi explicația, să zicem, simbolică”, spune Cotigă.
Întrebat dacă acțiunea reprezintă o răzbunare asupra puterii, Bogdan Cotigă răspunde: „Cu siguranță, mereu se întâmplă așa. Adică întotdeauna se găsesc niște obiective care sunt de obicei incendiate, distruse, în sfârșit, lovite cu pietre. Acesta e un lucru specific aproape oricărui protest de tipul ăsta”.
Radu Leca merge și mai departe în descifrarea mesajului ascuns și spune că focul devine o declarație de război identitar la adresa unei lumi care refuză să îi mai asculte pe cei marginalizați.
„Aceasta e, poate, cea mai tulburătoare întrebare, și totodată cea mai revelatoare. Omul furios nu lovește la întâmplare – lovește simbolic. Primăria din Limoges nu era o țintă la fel de utilă ca o stație de poliție; era, însă, un mesaj. Clădirile istorice, obiectele de cult, instituțiile-simbol concentrează în ele ceva pe care furia îl percepe ca pe un dușman, identitatea comună, continuitatea, povestea națională. A ataca aceste obiecte înseamnă, în limbajul simbolic al revoltei, «noi nu mai aparținem acestei povești» sau, mai dur, «dacă această poveste ne exclude, o ardem». Psihologic, e o formă de violență identitară, când individul nu se mai regăsește în simbolurile colective, simbolurile încep să pară inamice. Focul, la rândul lui, are o încărcătură arhetipală – purifică, șterge, e gestul primitiv prin care omul spune «gata, de aici începem altceva». Să nu uităm și reversul, în mintea manifestantului, aceste clădiri nu sunt «patrimoniu», sunt proprietatea unui «ei» abstract și ostil. Empatia nu funcționează la fel față de lucruri ca față de oameni, iar față de «lucruri ale sistemului» aproape deloc”, spune Leca.
Marea transformare a continentului: avertismentele radicale trase de Cotigă și Leca
Violențele care au cuprins concomitent Franța, Belgia, Italia, Portugalia, Spania și Albania marchează sfârșitul unei etape istorice. Bogdan Cotigă atrage atenția că societatea dă semnalul unei reconfigurări, care poate împinge lumea într-o direcție bună sau nu.
„Întotdeauna când sunt astfel de mișcări sociale, acestea devin semne ale transformării societății în care trăim. Asta nu înseamnă că transformarea este neapărat mereu în bine. Este o formă prin care societatea, societatea ca ansamblu, nu vorbesc de autoritate, arată că se va schimba într-o anumită formă, într-o formă pozitivă sau negativă. Dacă ne amintim așa, din istoria noastră cât de cât recentă, am avut și revoluții care au dus la schimbări pozitive în societatea omenească, nu știu, cum ar fi Revoluția Franceză, de exemplu, sau și tot ce a fost ca urmare a Revoluției Franceze, dar și revoluțiile comuniste, de exemplu, de la începutul secolului, care au transformat statele conduse de monarhii în state comuniste, de la Rusia până la tot blocul estic. Și acelea au fost tot un fel de transformări, și acelea au fost ca urmare a unor proteste. Inclusiv, nu știu, venirea lui Ceaușescu la putere a fost tot pe fondul unor proteste. Adică, la fel, pe de altă parte, transformările care au urmat în societate, care au urmat protestelor din 1989 din toată zona de Europa. De obicei, aceste lucruri arată că este ceva care nu funcționează, cel puțin pentru o majoritate, ceva în societate care nu mai este tolerat de o anumită majoritate și că urmează a schimba. Schimbarea asta, cum v-am povestit așa, prin exemple, adineaori, poate fi pozitivă și poate avea efecte pozitive sau negativă, așa cum a fost comunismul”, susține Cotigă.
În același ton grav, Radu Leca trage o concluzie.
„În primul rând, că trăim o criză de sens pe care economia o alimentează, dar nu o explică pe deplin. Oamenii nu ies în stradă doar pentru prețuri; ies pentru că nu mai înțeleg locul lor în lume. Alienarea, vechiul concept al lui Durkheim, s-a mutat din fabrică pe ecran și în chirii plătite cu jumătate de salariu, simți că muncești, că trăiești, dar că nu contezi. În al doilea rând, ne spun că încrederea – liantul invizibil al oricărei societăți – s-a fisurat. Unde încrederea moare, apare percepția universală a nedreptății, iar acolo unde oamenii nu mai așteaptă corectitudine, nu o mai practică nici ei. În al treilea rând, aceste explozii ne spun că undeva, ceva fundamental nu a fost auzit, zeci de ani de semnale – periferii, tineri fără perspectivă, clasa de mijloc care alunecă în jos – au fost tratate ca statistici. Psihologia ne învață că nevoile nesatisfăcute nu dispar; ele se transformă. Dacă nevoia de demnitate nu găsește ușa, va găsi fereastra. Iar fereastra, de obicei, arde. Cei care au dat foc primăriei din Limoges nu sunt monștri și nici nebuni; sunt, în marea lor majoritate, oameni ale căror mecanisme psihologice obișnuite – deindividuare, dezactivare morală, escaladare, simbolism al furiei – au fost puse în funcțiune de o frustrare cronică și de o încredere moartă. A înțelege acest lucru nu înseamnă a scuza. Înseamnă a recunoaște avertismentul, o societate nu e amenințată de furia oamenilor, ci de surditatea ei față de ei. Iar psihologia ne mai spune un lucru, poate cel mai neliniștitor, după ce flăcările se sting, cenușa nu aparține doar celor care au aprins focul. Aparține tuturor”, conchide Leca.
