Prin tradiţie, în sâmbăta din ajunul festivalului, croazeta zumzăie de bârfe şi anticipări. Pe care, sigur! - palmaresul de mâine seară le va arunca în aer, în spiritul incertitudinii care a caracterizat, mereu, acest mult aşteptat eveniment.
Jocul pronosticurilor are hazul său, dar nu-mi cereţi să particip la el decât cu o condiţie: nu-mi pretindeţi să prevad cine va lua "Palma" şi cine "Marele Premiu", nu-mi cereţi nici cel mai bun regizor, nici cea mai tare actriţă. Lasă să-şi frământe cu treaba asta preşedintele Robert de Niro şi oamenii săi, că de-aia e cazat la cinci stele. Mie îngăduiţi-mi să va împărtăşesc doar favoriţii personali.
Şi pe primul loc în topul meu s-ar afla filmul turcesc Once Upon a Time in Anatolia de Nuri Bilge Ceylan, realizator cunoscut deja şi la noi datorită unor filme ca Uzak sau Trei maimuţe, filme de o lentoare descurajantă dar şi de un captivant relief uman. Ceylan a apărut la Cannes în 2002 când, pentru Uzak, a fost distins cu Marele Premiu al Juriului, iar doi dintre interpreţii săi, actori amatori ca mai toţi cei pe care-i invită pe genericele producţiilor sale, au urcat podiumul premiului de interpretare. În 2008 cine credeţi că a fost confirmat ca cel mai bun regizor? Tot el! Şi îşi păstrează şansele şi acum, în 2011.
Filmul anatolian pe care-l prezintă acum redă o lungă noapte de anchetă poliţistă ratată, în căutarea identificării locului unde s-ar fi putut produce crima. Încetul cu încetul nervii cedează, poliţiştii lovesc iar procurorul intervine: “Cu asemenea comportament nu mai intram noi în Europa! “
De fapt, filmul lui Ceylan este tot atat de poliţist ca şi “Poliţist, adjective“ al lui Cornel Porumboiu. Nu intriga poliţistă îl intereseaza pe cineast, cât o adânca, dostoievskiană cunoaştere a omului, într-un film în care e vorba de viaţă şi de moarte ca evenimente din existenţa obişnuită, obsedat de fragilitatea individului într-o autopsie care se întinde pe o bună jumătate de oră, fără să ni se arate măcar o ciozvârtă din victimă. Filmul lui Ceylan are mister şi lirism, fior de groază şi poezie… M-a fermecat!
Pe locul secund propun alte trei titluri: Primul e “Actorul”, superba evocare a trecerii cinematografului de la mut la sonor. Semnat de Michel Hazanavicius, elegia aceasta iniţial miluită cu o proiecţie în afara concursului, s-a văzut acceptată, totuşi, în competiţie cu mai puţin de o săptămână de la deschiderea ostilităţilor festivalului şi are şanse serioase ca şi Le Havre, înnoitoare comedie a finlandezului Aki Kaurismaki ca şi Drive al danezului Nicolas Winding Refn, thriller tarantinesc şi liric în acelaşi timp. Şansele lui Radu Mihăileanu, care a închis competiţia cu La sources des femmes îmi par reduse. Probabil că juriul va opta printre manipulatorii încercati, dacă nu chiar epuizaţi, de stil şi sentimente, cu reputaţie printre suporterii festivalului, precum Almodovar, Nanni Moretti, compatriotul sau Paolo Sorrentino sau Terrence Malik. Dar rămâne de văzut…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
