Într-o accepţiune de dicţionar, dar care prezintă avantajul maximei acceptabilităţi, Ziua naţională comemorează un eveniment istoric, politic ori cultural considerat reprezentativ, dacă nu decisiv pentru istoria unui stat. Astfel, în majoritatea ţărilor, ea marchează "naşterea naţiunii", fie prin dobândirea independenţei statale (faţă de fostele puteri coloniale, precum în cazul SUA, cu Independence Day, de vechile imperii sau oricare altă entitate), fie prin actul desăvârşirii unificării naţional-teritoriale. Nu de puţine ori este vorba de cinstirea (comemorarea) instaurării unui sistem politic cu care statul se identifică, precum prestarea jurământului primului suveran, proclamarea Republicii, adoptarea unei Constituţii etc.
Articol scris de profesor Mircea Duțu, Universitatea Ecologică
Din această perspectivă, România a cunoscut, în istoria sa, până în 1989, experienţele unei zile naţionale care marca data depunerii jurământului primului suveran străin (10 mai 1866, 10 mai 1881), proclamării republicii (30 decembrie) ori cea a producerii unui eveniment considerat ca decisiv pentru instaurarea unui regim politic (23 august 1944). Pentru prima dată însă, prin „1 Decembrie” se comemorează „naşterea naţiunii” sub forma României Mari, ca punct culminant al procesului de unificare, modernizare şi neatârnare a statului român. Deşi într-un context controversat şi tensionat, legea nr. 10 din 31 iulie 1990 prin care s-a proclamat „1 Decembrie” Ziua Naţională a României s-a dovedit a fi, astfel, inspirată ca opţiune. Desigur , nu au lipsit detractorii săi interesaţi sau diletanţi, dar cu argumente neconvingătoare, cel mai "consistent" şi reprezentativ, prin derizoriul său, rămânând acela că o asemenea dată fiind plasată, prin forţa lucrurilor, iarna, nu ar fi prielnică, din cauza intemperiilor, ieşirii la iarbă verde, pentru un grătar, un mic şi o bere!
Într-adevăr, o asemenea opţiune legislativă se dovedeşte cea mai potrivită şi adună în favoarea sa cele mai multe şi mai decisive argumente. Mai întâi, prin eliminarea altor variante, nu atât posibile, cât mai ales evocate în ultimii ani în diferite conjuncturi ocazionale. Astfel, revenirea la 10 mai - data depunerii jurământului ca domn, în 1866, a principeului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi cea a proclamării regatului, în 1881 - nu mai avea, înainte de toate, raţiuni de actualitate, din moment ce România este republică, formă de guvernământ asumată ferm de Constituţia în vigoare. În plus, însuşi momentul istoric evocat comportă discuţii în stabilirea sa temporală şi a semnificaţiilor lui durabile la scara istoriei româneşti. Simpla întâmplare că mai este lună de primăvară, propice ieşirii la iarbă verde, nu constituie temei serios şi, în orice caz, suficient pentru o atare alegere. Apoi, patimile politice prezente pe tema monarhiei ca formă de guvernământ, împrejurările istorice confuze şi discutabile în care s-a produs evenimentul istoric de la 30 decembrie 1947 şi punerea în discuţie a ordinii constituţionale ce s-ar produce astfel, fac inoperabilă şi o eventuală opţiune de acest gen. Nebuloasa persistă şi în privinţa stabilirii datei primei constituţii a statului român - cine a îndeplinit acest rol? Regulamentele organice de la 1831-1832, Statutul dezvoltător... al lui Cuza din 1864, Constituţia din 29 iunie/11iulie 1866 - făcând inoperabilă şi o atare alegere. În fine, ziua proclamării independenţei rămâne incertă (9 mai, când o primeşte Parlamentul, 10 mai, când o declară Regele sau o alta, când o confirmă Tratatul de la Berlin din 1878?), iar actul în sine reprezintă un proces multidimensional desfăşurat în timp, ceea ce face ca şi un asemenea reper să prezinte incertitudini, prilej de mari controverse.
Parcurgând, prin eliminare, registrul acestor evenimente istorice care ar putea oferi posibilitatea proclamării, ca zi naţională, în perspectivă comparatistă, drept momente istorice reprezentative ne rămân cele două uniri: de la 24 ianuarie 1859 şi, respectiv, 1 decembrie 1918, amândouă cu o veritabilă şi profundă semnificaţie fondatoare pentru statul român. Prima prezintă circumstanţieri legate de contextul internaţional şi de rolul istoric asumat, în sensul că s-a impus prin interesele economico-strategice ale marilor puteri ale timpului, conjugate fericit cu dorinţa naţională, şi a reprezentat începutul unui proces care avea să se desăvârşească în deplinătatea semnificaţiilor sale, abia la 1 decembrie 1918. Cea mai bogată şi densă epocă în realizări din istoria naţională, domnia de numai şapte ani a lui Alexandru Ioan Cuza a creat, ca formă, toate instituţiile şi legile moderne ale statului român care, treptat, au dobândit fond, substanţă, desăvârşindu-se la începtulul veacului al XX-lea. Într-adevăr, momentul desăvârşirii statului naţional unitar român, în urmă cu 93 de ani, reprezintă cel mai important reper al istoriei naţionale, punctul culminant al afirmării naţiunii, rămas obiectiv definitoriu şi permanent.
Atunci, poporul român a marcat un vârf al devenirii sale istorice, în primul rând ca stat. O întindere geografică maximă, cuprinzând aproape toate teritoriile locuite (majoritar) de români, o independenţă efectivă - de facto şi de iure - necunoscută până atunci şi un regim democratic maturizat, în armonie cu Europa vestică mai mult ca oricând. Monarhia străină devenea una română, rupându-se de misiunea sa iniţială de a reprezenta interesul marilor puteri şi asigura stabilitatea politică internă, şi, asumându-şi una exclusiv şi pe deplin naţională, Regele Ferdinand proclamându-se Ferdinand I de România "Cel Loial", Guvernul liberal al lui Ionel Brătianu şi partidul dominant al ţării, PNL, îşi asumau ca program "dezvoltarea prin noi înşine", iar Constituţia din 1923 naţionaliza bogăţiile solului şi subsolului şi recunoştea funcţia socială a proprietăţii.
Reforma agrară promisă pe front de rege şi primul său sfetnic şi colaborator atenua discrepanţele sociale şi crea premisele unei "păci şi armonii" între clase. "Principiul naţionalităţilor", proclamat prin Declaraţia de la Alba-Iulia a unirii Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie 1918, şi recunoscut ca reper constituţional pentru statul român nou şi împlinit asigura egalitate şi nediscriminare pentru toţi trăitorii în cadrul graniţelor sale. Imperativul "naţionalităţilor" promis de preşedintele SUA, W. Wilson, cucerea Europa, genera căderea imperiilor şi "cavalcada tronurilor", "naşterea" a noi mari naţiuni, printre care şi cea română, şi îi redefinea nu numai frontierele, dar mai ales destinul său istoric.
Din păcate, dispariţia prematură - istoric şi biologic - în acelaşi an (1927), la 20 iulie a regelui Ferdinand şi, la 24 noiembrie, a primului-ministru Ion I.C. (Ionel) Brătianu, arhitecţii marelui proiect al împlinirii şi modernizării statului român, şi evoluţia ulterioară a evenimentelor aveau să încetinesască, dacă nu, în cele din urmă, să zădărnicească, în anumite privinţe, realizarea sa.
Semnificaţiile momentului 1918 şi a consecinţelor sale de renaştere a Statului român, modernizare, dezvoltare şi prestanţă a sa fără precedent în rândul naţiunilor, rămân de interes şi dobândesc valoare de simbol perpetuu. Fiecare generaţie a moştenit, astfel, datoria de a nu-l uita, a-l evoca periodic şi a-i menţine şi transmite mai departe amintirea, ca o constantă a mentalităţii naţionale şi aspiraţie a generaţiilor viitoare.
De aceea, nimic altceva nu pare a-şi putea revendica cu mai mult temei, cel puţin până acum, demnitatea de a fi considerată şi marcată, în consecinţă, drept Ziua naţională a României, decât 1 Decembrie (1918)!
Citeşte şi:
O dată la opt ani, românii vor avea cinci zile libere de Sărbătoarea Națională
Programul zilei de 1 Decembrie la Alba Iulia. Vezi când are loc parada militară
Tancuri și TAB-uri în Crângași. Parada militară de 1 Decembrie – AVANPREMIERA VIDEO
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
