Radu Leca: “Prea multă libertate distruge copilul mic! Fără reguli, doar urlând, copilul se distruge”

Haosul dezlănțuit, năucitor, al (prea) multor părinți care au ajuns să idolatrizeze isteric absența oricărei limite, transformându-și propria casă într-un câmp de luptă unde copilul urlă, lovește și distruge tot ce îi iese în cale, fără ca nimeni să-i spună „nu", fără ca nimeni să-i pună vreo graniță, fără ca nimeni să-i arate drumul spre omenie.

Da, adulții sunt vulgari, uneori chiar într-un mod dureros de vizibil. Vulgaritatea asta vine adesea din analfabetism funcțional în materie de educație și dintr-o lene sufletească ce se ascunde în spatele unor teorii „frumoase” despre libertate. În loc să fie o autoritate iubitoare care construiește și călăuzește, unii ajung să abandoneze și să dărâme, din lașitate și neputință. Iar când cineva le atrage atenția că propriul copil urlă, lovește, scuipă sau înjură, reacționează agresiv, revărsând în jur toată mizeria unei educații lăsate în paragină.

Confuzia cruntă în care s-au zidit incitați și convinși de pseudo-psihologi care îi mângâie viclean pe creștet, dându-le senzația falsă că a lăsa copilul să facă ce vrea înseamnă să îl iubești, că a nu-i pune limite înseamnă să îl respecți, că a nu-l mustra înseamnă să îl aperi de traume.

Bestializarea sufletească capabilă să ucidă (momentan) în efigie pe oricine face distincția între libertate și libertinaj, între permis și potrivit, între copil iubit și copil abandonat emoțional, între creșterea în adevăr și creșterea în minciuna că „el știe ce face, e doar un copil”, între părinte responsabil și părinte laș care refuză să fie stâlp, refuză să fie far, refuză să fie zid de apărare!

Toată colcăială din sânul deja adânc smintitei societăți românești în care s-a insinuat masiv putrefacția educațională, în care lipsa de reguli, agresivitatea infantilă și vulgaritatea precoce sunt trăsăturile unui chip național care a uitat să mai asculte vreodată admirativ pe cel care știe mai mult, pe cel care a trăit mai mult, pe cel care iubește mai mult, a generat mici tirani.

Cumplita stare de lucruri care tinde natural spre distopie și entropie își dispută aprig autorii instituționali vinovați pentru proliferarea ei.

Ce au azi și urgent de spus marile voci instituționale responsabile de binele public, inclusiv cele religioase care păstoresc spiritual poporul în numele Adevărului, despre ce i se întâmplă și i se va întâmpla copilăriei românești?

Tăcerea lor elocventă prelungită în nepăsare și complicitate este de cel mai rău augur.

II. Copilul fără reguli devine sclavul propriei furii

Priviți-l pe micul tiran de trei ani care, în mijlocul unui parc plin de alți prunci, smulge jucăria din mâinile unui copil mai mic și când mama îi atrage atenția blând, el o lovește cu piciorul, iar mama lui, în loc să îl tragă de mână, să îl mustre, să îl facă să își ceară iertare, zâmbește jenată și spune: „E în perioada lui, nu înțelege încă.” Nu înțelege încă? Dar cine îl învață? Cine îi arată că a lovi pe altul e greșit? Cine îi pune în palme nu doar jucăria, ci și lecția omeniei? Nimeni. Nimeni nu îi pune. Nimeni nu îi arată. Nimeni nu îi mustră. Copilul, lăsat în voia haosului propriu, crește crezând că urlatul îl face puternic, că lovitura îl face stăpân, că refuzul oricărei reguli îl face liber.

Dar nu e liber. E sclav. Sclav al propriei furii, sclav al propriei neputințe de a se stăpâni, sclav al unor emoții pe care nimeni nu i-a învățat să le gestioneze. Pentru că libertatea fără reguli nu e libertate e prăpastie. E prăpastia în care copilul, neavând pe nimeni să-i întindă mâna, se prăbușește singur, urlând, lovind, distrugând, până când, la vârsta adolescenței, nu mai are nevoie de reguli pentru că el însuși a devenit o regulă o regulă de teroare pentru cei din jur, o regulă de suferință pentru sine.

Priviți-l pe cel de șapte ani care, la masă, aruncă farfuria pe jos pentru că nu îi place mâncarea. Tatăl, în loc să îl pună să strângă, să îi explice că mâncarea nu se aruncă, că masa e loc de recunoștință, nu de război, îi aduce altceva. Și altceva. Și altceva. Până când copilul învață că lumea se învârte în jurul lui, că el e centrul universului, că toți ceilalți sunt acolo să îi servească capriciile. Dar universul nu se învârte așa. Școala nu se învârte așa. Viața nu se învârte așa. Și atunci, când realitatea îl lovește  pentru că realitatea lovește întotdeauna  copilul, obișnuit să fie stăpân, devine victimă. Victima propriei iluzii de putere, victimă a propriei neputințe de a accepta că nu e centrul lumii, victimă a unui părinte care, crezând că îl iubește, l-a abandonat în fața unei lumi care nu îl va iubi niciodată așa cum el crede că merită.

III. Lipsa de reguli, boala care se transmite din generație în generație

Epidemia nu e nouă. E moștenită. E moștenită din generația părinților noștri, care, traumatizați de comunism, au zis: „Eu nu voi fi ca ei. Eu nu îmi voi bate copilul. Eu nu îi voi pune reguli. Eu îi voi da tot ce n-am avut eu.” Și au dat. Au dat libertate fără înțelepciune, au dat permisiune fără responsabilitate, au dat iubire fără structură. Și copiii lor, crescuți în haos, au devenit părinți la rândul lor, dar părinți care nu știu ce înseamnă să fii stâlp, să fii far, să fii zid. Pentru că nimeni nu le-a arătat. Pentru că regulile, când sunt absente, nu dispar  se transformă în haos. Și haosul nu crește oameni. Haosul crește fiare.

Priviți familiile unde regulile există, dar sunt moarte reguli pe care nimeni nu le respectă, reguli spuse în șoaptă, reguli amenințate fără a fi aplicate. „Nu mai urla”, spune mama, dar copilul urlă și mai tare. „Nu mai lovește”, spune tatăl, dar copilul lovește și mai tare. Și părinții, obosiți, cedează. 

Copilul învață că regulile sunt de decor, că autoritatea e o glumă, că dragostea înseamnă „lasă-mă să fac ce vreau”. Și crește crezând că așa funcționează lumea până când lumea îl lovește. Lumea lovește crunt.

IV. Copilul urlă pentru că nimeni nu îi vorbește

Urlatul copilului nu e doar un sunet. E un strigăt. E strigătul unui suflet care nu știe cum să spună ce simte, pentru că nimeni nu i-a arătat cum. E strigătul unui prunc care nu înțelege de ce e lăsat singur în fața propriilor emoții, de ce nimeni nu vine să îl strângă în brațe și să îi spună: „Ești supărat, dar nu ai voie să lovești. Ești furios, dar nu ai voie să strigi. Ești trist, dar nu ești singur. Sunt aici. Te iubesc. Și te voi învăța.”

Dar părintele nu vine. Părintele e ocupat. E ocupat cu telefonul, cu munca, cu propriile lui traume nerezolvate. Și copilul urlă mai tare. Și mai tare. Și mai tare. Până când urlatul devine singurul lui limbaj. Până când urlatul devine singura lui putere. Până când urlatul devine singura lui identitate. Și atunci, când copilul e mare, nu mai știe altceva. Nu mai știe să vorbească. Nu mai știe să asculte. Nu mai știe să iubească. Știe doar să urle. Știe doar să lovească. Știe doar să distrugă.

Și priviți-l pe adolescentul de cincisprezece ani care, când profesorul îi atrage atenția, îl insultă. Când colegul îi refuză o cerere, îl lovește. Când mama îi cere să facă ceva, îi strigă în față. Acest copil nu e „rău”. E doar un copil care nu a învățat niciodată că există limite, că există respect, că există o cale mai bună decât urlatul. E un copil care a fost abandonat de părinții lui  nu fizic, ci sufletește. Abandonat în haos, abandonat în libertate fără sens, abandonat să se autodistrugă.

V. Regulile nu sunt lanțuri sunt poduri

Dar iată, în contrast, familiile unde regulile există și sunt vii. Unde „nu” nu e un cuvânt urât, ci o poartă spre siguranță. Unde „nu ai voie” nu e o pedeapsă, ci o protecție. Unde copilul, când urlă, e luat în brațe, i se spune ce simte, i se arată o altă cale. Unde copilul, când lovește, e oprit blând, dar ferm, și i se explică de ce nu e bine să lovești. Unde copilul, când greșește, e iertat, dar nu e lăsat să creadă că greșeala e normală. Unde copilul învață că libertatea adevărată vine din stăpânirea de sine, nu din absența oricărei constrângeri.

Copii cresc altfel. Cresc cu încredere, nu cu aroganță. Cresc cu respect, nu cu frică. Cresc cu capacitatea de a iubi, nu cu nevoia de a domina. Pentru că au învățat, din mici, că lumea are limite, și că limitele nu îi îngrădesc îi protejează. Că regulile nu sunt lanțuri sunt poduri. Poduri peste prăpastii pe care copilul, singur, nu le-ar putea traversa.

Te rog să te uiți la părinții care, deși obosiți, deși copleșiți, deși nesiguri, totuși se ridică în fiecare dimineață și spun: „Astăzi voi fi stâlpul lui. Astăzi voi fi farul lui. Astăzi voi fi zidul lui de apărare. Nu îl voi lăsa să se autodistrugă în numele unei libertăți false.” Acești părinți sunt eroi. Eroi nevăzuți, eroi nelaudați, eroi care, în tăcerea bucătăriei, în oboseala nopților nedormite, în mustrarea blândă dar fermă, zidesc viitorul unei națiuni. Pentru că un copil crescut cu reguli, cu dragoste, cu autoritate iubitoare, devine adultul care poate construi, nu distruge. Devine adultul care poate iubi, nu domina. Devine adultul care poate spera, nu urla.

VI. Tăcerea noastră, distopia lor

Dar iată, din nou, întrebarea care arde: Ce au azi și urgent de spus marile voci instituționale responsabile de binele public, inclusiv cele religioase care păstoresc spiritual poporul în numele Adevărului, despre ce i se întâmplă și i se va întâmpla copilăriei românești?

Unde sunt psihologii care să spună, cu glas tare, că libertatea fără reguli e otravă? Unde sunt pedagogii care să strige, din toate tribunele, că un copil fără limite e un copil abandonat? Unde sunt preoții care să predice, din amvoane, că a crește un copil fără disciplină înseamnă a-l condamna la suferință? Unde sunt politicienii care să facă legi care să sprijine părintele care vrea să pună reguli, nu doar pe cel care vrea să le ignore? Unde sunt toți aceia care ar trebui să fie vocea copiilor care nu pot vorbi încă, vocea copiilor care urlă pentru că nimeni nu le-a arătat altceva?

Tăcerea lor e de cel mai rău augur. Tăcerea lor e complicitate. Tăcerea lor e trădare. Trădarea celor mai mici și mai neajutorați dintre noi  copiii noștri, viitorul nostru, speranța noastră.

Iar noi, părinții obosiți, bunicii îngrijorați, profesorii copleșiți, vecinii tăcuți  ce facem? Privim? Dăm din umeri? Spunem „nu e treaba mea”? Dar e treaba noastră. E treaba fiecăruia dintre noi. Pentru că un copil care crește fără reguli nu rămâne doar copilul părinților lui. Devine adultul care ne lovește pe stradă, care ne insultă online, care ne fură, care ne distruge. Devine politicianul corupt, funcționarul abuziv, șoferul agresiv, vecinul violent. Devine, pe scurt, cancerul societății pe care l-am hrănit noi, cu tăcerea noastră, cu lașitatea noastră, cu falsele noastre teorii despre libertate.

VII. Fără reguli, doar urlând, copilul se distruge

Să ne întoarcem, deci, la început. La copilul mic. La pruncul care, în brațele mamei, nu știe încă ce e bine și ce e rău. Care nu știe încă că lumea are limite. Care nu știe încă că emoțiile lui pot fi stăpânite. Care așteaptă așteaptă! Ca cineva să îi arate. Să îi arate cu blândețe, dar cu fermitate. Să îi arate cu dragoste, dar cu hotărâre. Să îi arate că da, e liber să simtă, dar nu e liber să lovească. Că da, e liber să fie supărat, dar nu e liber să strige. Că este liber să greșească, dar nu e liber să creadă că greșeala nu are consecințe.

Să definim misiunea părintelui. Nu să fie prietenul copilului prietenii vin și pleacă. Nu să fie servitorul copilului servitorii se plătesc. Ci să fie părintele. Stâlpul. Farul. Zidul. Cel care spune „nu” când trebuie, pentru ca mai târziu copilul să poată spune „da” la viață. Cel care pune reguli când copilul e mic, pentru ca mai târziu copilul să poată face alegeri înțelepte când e mare. Cel care mustră, nu pentru a umili, ci pentru a ridica. Cel care disciplinează, nu pentru a înfrânge, ci pentru a elibera.

Pentru că prea multă libertate distruge copilul mic. Fără reguli, doar urlând, copilul se distruge. Se distruge emoțional, se distruge social, se distruge spiritual. Se distruge încet, zi de zi, urlat de urlat, lovitură de lovitură, până când, la vârsta adultă, nu mai e nimic de salvat. Și atunci părintele, privind în urmă, se întreabă: „Unde am greșit?” Răspunsul e simplu, dar dureros: „Ai greșit când ai crezut că libertatea înseamnă absența regulilor. Ai greșit când ai crezut că dragostea înseamnă permisiunea. Ai greșit când ai crezut că a fi părinte înseamnă a fi prieten. Ai greșit când ai tăcut. Ai greșit când ai lăsat. Ai greșit când ai abandonat.”

VIII. Speranța din cenușă

Dar nu e prea târziu. Niciodată nu e prea târziu. Chiar și acum, chiar și azi, un părinte poate să se ridice și să spună: „De azi, lucrurile se schimbă. De azi, voi fi stâlp. De azi, voi pune reguli. De azi, voi iubi cu hotărâre, nu cu lașitate. De azi, voi mustra cu blândețe, nu voi lăsa cu indiferență. De azi, voi fi părinte, nu prieten. De azi, voi construi, nu voi lăsa să se dărâme.”

Copilul, chiar dacă urlă la început, chiar dacă se împotrivește, chiar dacă plânge, va simți, în adâncul sufletului lui, că ceva s-a schimbat. Că cineva a venit. Că cineva îl iubește cu adevărat. Că cineva îl protejează. Că cineva îl ghidează. Și, încet, foarte încet, urlatul va înceta. Lovitura va înceta. Haosul va înceta. Și în locul lor va crește ceva nou: încrederea. Respectul. Stăpânirea de sine. Capacitatea de a iubi. Capacitatea de a spera.

Să acceptăm și să ne bucurăm de puterea regulii bine puse. Ea puterea autorității iubitoare. Ea este puterea părintelui care refuză să tacă, refuză să lase, refuză să abandoneze.

VIII bis. Rădăcinile răului de unde vine haosul

Să nu credem că vina aparține doar părintelui de azi. Răul are rădăcini mai adânci. Rădăcini care coboară în pământul unei societăți care, timp de decenii, a învățat să disprețuiască autoritatea. Comunismul a distrus autoritatea bisericii, a distrus autoritatea familiei, a distrus autoritatea intelectualului, a distrus autoritatea profesorului. Și, în locul lor, a pus un singur stăpân Partidul. Iar când Partidul a căzut, oamenii au rămas fără stâlpi. Fără stâlpi, oamenii au început să clădească haosul. Și haosul, odată clădit, nu se dărâmă ușor.

Apoi a venit tranziția, cu promisiunea libertății. Dar libertatea, dată unui popor obișnuit cu lanțuri, a devenit libertinaj. Libertatea, dată unui popor care nu știa ce înseamnă responsabilitatea, a devenit anarhie. Și anarhia, odată intrată în case, s-a așezat la masă. S-a așezat la masa familiei, unde părintele, obosit, copleșit, nesigur, a zis: „Lasă-l, că e doar un copil. Lasă-l, că nu înțelege. Lasă-l, că nu vreau să îl traumatizez.” Și copilul, lăsat, a crescut. A crescut în anarhie. A crescut în haos. A crescut în iluzia că libertatea înseamnă să faci ce vrei, când vrei, cum vrei.

Dar libertatea adevărată nu e asta. Libertatea adevărată e capacitatea de a alege binele. Și capacitatea de a alege binele vine din educație. Din reguli. Din limite. Din disciplină. Din iubirea care spune „nu” când trebuie. Iar noi, ca societate, am uitat să mai spunem „nu”. Am uitat să mai punem limite. Am uitat să mai fim stâlpi. Și acum plătim prețul. Plătim prețul în copiii noștri urlând. Plătim prețul în adolescenții noștri lovind. Plătim prețul în adulții noștri distrugând.

IX bis. Lumina de la capătul tunelului  povestea unei mame

Dar haosul nu e veșnic. Și tăcerea nu e veșnică. Iată povestea unei mame. O mamă obișnuită, dintr-un oraș obișnuit, cu un copil obișnuit. Copilul ei, de patru ani, urla de dimineața până seara. Urla când nu primea ce voia. Urla când era mustrat. Urla când era oprit. Urla, urla, urla. Și mama, obosită, la un moment dat, a zis: „Gata. De azi, se schimbă.”

A început să pună reguli. Reguli simple, clare, ferme. Nu mai urlăm. Nu mai lovim. Nu mai aruncăm. Nu mai strigăm. Și când copilul urla, mama îl lua în brațe și îi spunea: „Ești supărat. E în regulă să fii supărat. Dar nu e în regulă să urli. Hai să vorbim.” La început, copilul urla și mai tare. Dar mama a persistat. Zi de zi. Săptămână de săptămână. Lună de lună. Și, încet, urlatul a început să scadă. Și, încet, copilul a început să vorbească. Și, încet, copilul a început să asculte. Și, încet, copilul a început să zâmbească.

Nu a fost ușor. A fost greu. Foarte greu. Dar mama a persistat. Pentru că a înțeles că libertatea fără reguli e o prăpastie. Și că singura cale de a salva copilul e să îi arăți drumul. Drumul nu vine de la sine. Drumul trebuie construit. Regulă cu regulă. Zi cu zi. Iubire cu iubire.

X. Chemarea la trezire

Prea multă libertate distruge copilul mic. Fără reguli, doar urlând, copilul se distruge. Aceasta e adevărul pe care trebuie să îl spunem, să îl strigăm, să îl predicăm din toate tribunele. Aceasta e adevărul pe care trebuie să îl scriem, să îl cântăm, să îl transmitem din generație în generație. Aceasta e adevărul care poate salva copilăria românească de la haos.

Dar adevărul, spus în tăcere, nu ajunge nicăieri. Adevărul trebuie strigat. Adevărul trebuie trăit. Adevărul trebuie încarnat în fiecare casă, în fiecare școală, în fiecare biserică, în fiecare instituție. Pentru că un copil salvat azi e un adult salvat mâine. Și un adult salvat e o națiune salvată.

Să ne trezim, deci. Să ne trezim din somnul indiferenței. Să ne trezim din amorțeala lașității. Să ne trezim din iluzia că libertatea înseamnă absența regulilor. Să ne trezim și să fim părinți. Adevărați părinți. Stâlpi. Fari. Ziduri. Cei care zidesc, nu cei care dărâmă. Cei care ghidează, nu cei care abandonează. Cei care iubesc cu hotărâre, nu cei care iubesc cu lașitate.

Prea multă libertate distruge copilul mic. Fără reguli, doar urlând, copilul se distruge. Dar cu reguli, cu dragoste, cu autoritate iubitoare, copilul crește. Crește în om. Crește în român. Crește în creștin. Crește în speranța unei națiuni care, poate, într-o zi, va învăța să zâmbească din nou admirativ.

Până atunci, însă, tăcerea noastră e de cel mai rău augur. Iar urlatul copiilor noștri, neauzit, neîndrumat, nepotolit, e cel mai trist sunet al unei națiuni care a uitat să mai fie părinte.

Tăcerea noastră este de cel mai rău augur.