Momentul în care ființa umană începe să simtă durerea rămâne una dintre cele mai mari enigme ale medicinei moderne. Noi cercetări de la University College London aduc perspective revoluționare asupra...

Durerea nu este doar o reacție a corpului la stimuli nocivi, ci o experiență subiectivă, greu de măsurat și, în cazul sugarilor sau fetușilor, imposibil de exprimat verbal. Întrebarea „când simțim prima dată durerea?” nu are un răspuns clar nici după decenii de cercetare medicală.

Unii specialiști au susținut că fetușii de doar 12 săptămâni pot simți agonie, în timp ce alții au negat orice posibilitate ca bebelușii să aibă o experiență reală a durerii până după naștere. Dincolo de dezbaterile etice și medicale, adevărul este mult mai nuanțat, arată un nou studiu al cercetătorilor de la University College London.

Aceștia au cartografiat așa-numitul „conectom al durerii”, adică rețeaua neuronală responsabilă de percepția durerii, observând cum se dezvoltă progresiv din stadiile fetale până la copilăria timpurie.

Pragul biologic al durerii

Studiul a arătat că până la 32 de săptămâni de sarcină, creierul fetal este mult prea imatur pentru a procesa durerea în mod conștient. Însă între 34 și 36 de săptămâni se dezvoltă primele componente senzoriale ale durerii, cele care detectează stimuli dăunători. Apoi, între 36 și 38 de săptămâni, se formează rețelele emoționale ale durerii, cele care adaugă suferință percepției.

Cu toate acestea, centrele cognitive ale durerii, acele structuri cerebrale care permit evaluarea conștientă a durerii, rămân imature chiar și la termen. Cu alte cuvinte, deși un nou-născut poate reacționa la stimuli dureroși, este improbabil să își spună mental „Acest lucru doare și este rău”.

Această dezvoltare graduală sugerează că durerea, așa cum o înțelegem la vârsta adultă, nu apare brusc, ci se construiește în etape, fiecare adăugând o componentă a suferinței: senzorială, emoțională, apoi cognitivă.

O istorie medicală tulburătoare

Percepțiile despre durerea bebelușilor au oscilat dramatic de-a lungul istoriei. În secolele XVIII și XIX, corpul fragil al nou-născutului era considerat extrem de sensibil, iar nașterea, un act dureros pentru sugar. Dar această idee s-a schimbat radical în anii 1870, odată cu progresele în embriologie.

Cercetătorii au început să creadă că, dacă sistemul nervos nu este complet dezvoltat, atunci durerea nu este posibilă. Consecințele acestei ipoteze au fost devastatoare: timp de aproape 100 de ani, medicii au efectuat intervenții chirurgicale pe sugari fără anestezie, presupunând că aceștia nu simt nimic. Abia în anii 1980 această practică a început să fie contestată, iar cercetările ulterioare au dovedit că nou-născuții manifestă reacții neurologice, fiziologice și comportamentale clare la durere.

Limitele științei: când simțim cu adevărat?

Cea mai mare problemă în această dezbatere este lipsa unui acces direct la experiențele subiective ale nou-născutului. Deși putem observa reacțiile la durere, cum ar fi retragerea mâinii de la o înțepătură sau creșterea activității în anumite regiuni ale creierului, aceste dovezi nu garantează existența unei percepții conștiente a durerii.

Astfel, orice interpretare rămâne, deocamdată, o presupunere. Pentru a avea certitudine, ar fi nevoie de o explicație științifică care să conecteze activitatea neuronală cu conștiința subiectivă, o legătură care încă ne scapă.

Durerea începe înainte de naștere, dar nu așa cum o știm noi

Noul studiu de la University College London nu oferă un răspuns definitiv, dar aduce o clarificare importantă: între 34 și 38 de săptămâni de sarcină, creierul fetal dobândește capacitatea de a detecta și de a resimți elemente ale durerii, însă conștientizarea acesteia, ceea ce numim suferință, apare mult mai târziu.

În lipsa unui limbaj sau a unei memorii declarative, nou-născutul nu ne poate spune ce simte. Dar progresul științific ne apropie, încet, de înțelegerea celei mai intime dintre senzații: durerea.

Google News icon Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News