Părinții reacționează diferit în momentul în care se trezesc cu un copil-problemă acasă: se poziționează într-o avalanșă de fenomene negative, neagă realitatea sau se complac cu situația susținând „nu știu ce să mă mai fac cu el!".
Citește și: Părinți de succes: Poveștile Diandrei, scrise cu gândul la ce vor copiii să audă
Pentru cei care se întreabă de ce un „copil-cuminte” ajunge un „copil-problemă", profesorul doctor Ion-Ovidiu Pânișoară, Director, Departamentul de Formare a Profesorilor, la Universitatea din București, atrage atenția asupra unei liste succinte întocmite de Stephanie Watson cu comportamente la un copil care ar trebui să îi îngrijoreze pe părinți:
(a) se bate;
(b) minte;
(c) agresează, intimidează sau domină (eng. bullying)
(d) manifestă comportamente de perturbare a activității școlare;
(e) orice combinație a celor de mai sus.
Ori, în cazul în care un copil manifestă astfel de comportamente părintele trebuie să realizeze exact ce se întâmplă și de ce se întâmplă (ce produce respectivele comportamente).
[citeste si]
Pasul următor îl constituie o analiză a situației, care impune răspunsuri cu acuratețe la câteva întrebări importante:
- de cât timp se produc comportamentele respective? De multe ori părinții sunt „ultimii care află" pentru că au avut comportamente de negare. Este cazul în care aceștia așteaptă prea mult, trenează până în momentul în care lucrurile devin de netăgăduit. Deși cadrele didactice, vecinii sau alte persoane le-au atras atenția asupra unor astfel de comportamente pe care copilul le are, părinții tind să spună „copilul meu nu face așa ceva!" și să se retragă în reacția de negare despre care vorbeam mai devreme. Atunci când o să realizeze – în sfârșit – că se întâmplă ceva cu copilul lor o să fie mult mai greu de „reparat".
Citește continuarea pe performante.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
