EXCLUSIV  Misterul mașinilor pe care scria Carne sau Pâine. Ciachir: M-am dumirit după zece ani. E o amintire care putea rămâne în adâncurile memoriei

DC News prezintă un nou episod din cartea scriitorului Dan Ciachir „Şi noaptea asta va trece".

 

Debutasem la 17 ani într-o revistă a Uniunii Scriitorilor cu două poezii pentru care primisem 400 de lei; o treime din salariul de profesor la Crişan. Constatasem atunci că literatura nu este considerată o distracţie, ci o profesie foarte bine retribuită. Orice rând tipărit, într-o revistă sau într-o carte, era remunerat. În anii care trecuseră de la debut publicam „grupaje” de două-trei-patru poezii în reviste, recenzii, multe traduceri, fără a reuşi să tipăresc însă un volum de versuri. Eram un publicist şi traducător care, ca student, câştiga cât un profesor. Într-o lumină limpede ca aceea a amiezilor de toamnă din Crişan, luciditatea îmi dezvăluia un adevăr necruţător: că s-ar putea să nu am stofă de scriitor şi, în consecinţă, să mă resemnez cu o catedră de limba română sau cu un post de traducător într-o întreprindere, petrecând opt ore pe zi la un birou dintr-o încăpere îngustă. Mi-am amintit de o împrejurare din vara lui 1973. Stăteam cu tata la o masă de resta­urant, vorbindu-i cu silă vehementă despre situaţia cenuşie din ţară, de regresul evident în raport cu anii ’60... După ce m-a ascultat calm, fără să mă întrerupă, părintele meu mi-a răspuns pe un ton de om care ştie ce spune: „Acum eşti tânăr, liber, îţi dă mâna să fii rebel, însă după terminarea facultăţii vor veni greutăţile, căsătoria, copiii şi atunci te vei potoli...”. Am tăcut din gură, însă am scrâşnit în sinea mea.

În acelaşi an am avut parte, ca de o mângâiere, de o contra­pondere la acel episod. Un dramaturg mi-a zis, întâlnindu-mă: „Se vorbea în urmă cu câteva zile în casa unei doamne despre tinerii care «promit» în literatură, iar Sorin Arghir a pomenit numele dumitale. «Dar ce-aţi citit de el?», a întrebat cineva. «N-am citit nimic, a răspuns Sorin Arghir, însă după cum stătea, în spate, lângă o tânără, în maşina lui Ivaşcu, şi după felul în care m-a salutat, cred că din băiatul ăsta va ieşi ceva».”

Scena se petrecuse întocmai, la intersecţia bulevardului Ana Ipătescu cu şoseaua Bonaparte, rebotezată Ilie Pintilie. Ieşisem cu o colegă cam planturoasă, studentă la Spaniolă, spre restauran­tul „Debarcader” din Herăstrău. O maşină cu şofer, altminteri tot o Dacia, mi se părea mai şic decât un banal taxi, iar şoferul „României literare” nu se dădea în lături de la un ciubuc. Sorin Arghir, care traversa, a recunoscut automobilul. Întâlnindu-ne privirile, l-am saluat printr-o înclinare a capului, la care a răspuns la fel.

Iancu Aronson pe numele adevărat, Sorin Arghir era fiul unui negustor ieşean. Brunet, înalt, bine clădit, bărbat cu succes la femei, fusese redactor la „Viaţa Românească” în anii ’50, pe vremea proletcultismului. Era un cinic cultivat, care vorbea engleză – lucru rar pe atunci – şi scutierul lui Petru Dumitriu; i-am regăsit trăsăturile în Tinel Zambilovici din Întâlnire la Judecata de Apoi. Când l-am cunoscut avea 48-49 de ani şi trăsăturile omului de lume. La curent cu prietenia sa cu Petru Dumitriu, i-am arătat o sinceră politeţe; o umbră de melancolie i-a luminat chipul de bărbat viril, cu ochi negri, auzind că citisem şi recitisem Cronică de familie.

În acelaşi an 1973 îl cunoscusem pe scriitorul Marcel Petrişor. Era al doilea om, după Petre Ţuţea, care spunea că făcuse puşcărie politică şi povestea din închisoare. De la el am auzit prima oară de Goiciu, de colonelul Crăciun, de ţiganul Iamandi, călăul Jilavei, care aplica sentinţele de condamnare la moarte, foarte numeroase în anul 1960, descărcând pistolul în ceafa osânditului... L-am întrebat pe Marcel Petrişor, cu acea sinceritate brutală a tinereţii, cum se făcea că el era profesor secundar, iar un tovarăş al său de suferinţă ajunsese într-un post înalt.

– Puteau să-l pună şi ministru, mi-a răspuns. Cu atât mai mult însemna că l-au reeducat.

Mi se lipise de minte ca un plasture o recomandare a lui Marcel Petrişor, urmată de un apolog:

– Eşti tânăr; bucură-te de viaţă, însă ai grijă să nu faci lucruri care să-ţi apese conştiinţa. Şi mi-a povestit despre un deţinut, legionar închis încă de pe vremea lui Antonescu, care se purtase ireproşabil în decursul nenumăraţilor săi ani de închisoare, dar alunecase odată cu „reeducarea” de la Aiud. Întors acasă, la Sighişoara, cu graţierea din 1964, rudele şi prietenii i-au reproşat căderea despre care aflaseră deja de la alţi deţinuţi eliberaţi. S-a dus în gară şi s-a aruncat sub roţile unui tren. Ulterior am aflat că atât Petre Ţuţea, cât şi Marcel Petrişor, în care eu am văzut un sfânt din secolul XX, nu au făcut absolut nicio concesie şi niciun compromis în timpul „reeducării” de la Aiud. Legat de aceeaşi „reeducare”, privitor la Petre Pandrea, un alt deţinut politic, pe nume Demostene Andronescu, a făcut această memorabilă observaţie: „Petre Pandrea, care era marxist şi materialist, nu trebuie considerat o victimă a reeducării de la Aiud, ci un profesor asociat.”

Apăruse în româneşte Călătorie la capătul nopţii de Céline. Aş fi scris o recenzie despre romanul acela superb, însă mă temeam să nu fiu considerat admiratorul unui „colaboraţionist”. Marcel Petrişor, în casa căruia am văzut prima oară un volum din Filocalia, mi-a spulberat prudenţa inutilă:

– Tu, fiind născut în ’51, eşti socotit fiul acestui regim; caută să profiţi cât poţi de faptul acesta.

Întrucât era membru al Uniunii Scriitorilor, Marcel Petrişor ar fi putut călători în Occident, ca mulţi alţi scriitori trecuţi prin puşcării, îndeosebi la sfârşitul anilor ’60. Nu-i ierta însă Occidentului împărţirea deliberată a Europei în două zone despărţite printr-o Cortină de Fier, aşa încât prefera să meargă în Uniunea Sovietică, China sau Mongolia, ţări trecute prin încercări asemănătoare ca şi România. Se împrietenise cu câţiva scriitori ruşi care fuseseră în Gulag şi începuse să vorbească binişor ruseşte.

Tot în ’73, poetul Cezar Ivănescu mi-a împrumutat o ediţie italiană din Arhipelagul Gulag de Soljeniţîn, adusă în ţară de o prietenă a sa. Cu trei ani înainte citisem în dactilogramă – mi-o lăsase pentru o zi prozatorul Ştefan Stoian – O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, tradusă în româneşte şi pregătită pentru tipar; însă Ocârmuirea se răzgândise. Cartea îmi plăcuse nespus. Iniţial, pe Soljeniţîn îl citisem în „Secolul XX”, cu nuvela Într-o gară. Credeam că Arhipelagul Gulag este un roman, autorul său fiind romancier, însă am constatat, puţin dezamăgit, că era altceva. Lectura cărţii mi-a revelat o amintire care putea rămâne în adâncurile memoriei. Într-o seară de toamnă târzie din noiembrie 1963 mă întorceam de la şcoală cu ghiozdanul în spate. Pe Academiei, lângă blocul „Romarta”, era parcată o maşină de pâine cu gratii la o fereastră la care am văzut două capete de bărbaţi osoase... Mi s-a părut cam ciudat, întrucât aprovizionarea cu pâine se făcea dis-de-dimineaţă şi după prânz, iar acolo nu era niciun centru de pâine. M-am dumirit după zece ani, aflând din cartea lui Soljeniţîn că deţinuţii politici din Uniunea Sovietică erau transportaţi în maşini pe care scria Carne sau Pâine.

În acelaşi an 1963, rămas singur acasă, am coborât din bloc amestecându-mă între manifestanţii care treceau an de an de 23 au­gust pe sub balcoanele locuinţei noastre, în drum spre Piaţa Universităţii, unde coteau spre Romană, ţinând-o apoi drept până la tribunele oficiale din Piaţa Aviatorilor. Rândul în care mă băgase curiozitatea era format din femei tinere, simpatice, cu flori în mână, şi din bărbaţi în costume cu cravată, la extremităţi. Înainte să ajung la Romană, m-am plictisit şi voiam să mă întorc acasă. Încercând să ies din mulţime, nu am fost lăsat de unul dintre bărbaţii în costum. În mintea mea era limpede un fapt pe care nu-l puteam formula în cuvinte: nu aveam nicio legătură cu defilarea, mă băgasem în ea şi voiam s-o părăsesc... A doua tentativă a avut acelaşi rezultat şi m-a pus pe gânduri: era o interdicţie necunoscută până atunci, despre care nu am spus nimănui. Cu trei luni înainte intrasem în noianul de oameni care urmau sicriul Mariei Tănase, însă nu mă oprise nimeni, la Piaţa Unirii, să ies din mulţime.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play

Cele mai noi știri

Cele mai citite știri





Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2022 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


cloudnxt1
YesMy