Pe scurt despre croaţi. Naţionala condusă de Modric din teren a eliminat Brazilia în sferturi, la penalty-uri, după ce a avut un singur şut pe poartă. Văzuţi ca mari favoriţi la trofeu, băieţii lui Tite au atacat, au încercat, dar s-au lovit de un Livakovic în mare formă, care părea să aibă mai multe mâini decât Prinţul Goro, personajul din Mortal Kombat.
Dansurile jucătorilor Selecao nu au fost de ajuns, iar Croaţia merge mai departe, la loviturile de departajare. Dar nu e o mare surpriză, pentru că totuşi Croaţia este vicecampioană mondială, a dovedit că are calitate şi are în teren un Balon de Aur, care la nivel de club a câştigat tot ce se putea câştiga.
Surpriza adevărată a turneului este Maroc, prima ţară africană care ajunge în semifinalele Cupei Mondiale. După o grupă cu Croaţia şi Belgia, pe care a şi câştigat-o, Maroc a înfruntat Spania în optimi. Naţionala lui Luis Enrique era văzută ca favorită clară înaintea partidei, având toate atuurile: valoare, jucători mai cunoscuţi, calitatea jocului de pase, organizare, pedigree. Dar marocanilor nu le-a păsat! S-au apărat excelent, au rezistat 120 de minute, şi au scos Spania la penalty-uri.
A venit rândul Portugaliei, măcinată mai mult de scandaluri interne decât de dorinţa de a lua un Campionat Mondial. Cu Cristiano Ronaldo pe bancă şi cu aceeaşi reţetă ca la meciul cu Elveţia, Portugalia s-a rezumat mai mult la mingi aruncate aiurea în careu, un fel de "lungă şi pe a doua", strategie extrem de cunoscută în fotbalul românesc. Marocanii au stat liniştiţi, atenţi, au contraatacat când a trebuit şi au marcat. 1-0, Portugalia pleacă acasă, iar Maroc scrie istorie. O lecţie despre curaj, voinţă şi luptă!
Maroc nu a predat o lecţie doar naţionalelor eliminate de la Campionatul Mondial. Belgia, Spania şi Portugalia sunt echipe care erau văzute, dacă nu ca favorite clare, măcar printre primele 6-8 naţionale cu pretenţii la trofeu. Nu a contat pentru marocani! Respectul pentru adversar trebuie să existe, e clar, dar numai înainte de meci şi poate după. În teren, lucrurile trebuie să se schimbe, picioarele nu trebuie să mai tremure, iar ghetele trebuie să fie uşoare, nu umplute cu plumb.
Asta trebuie să înveţe şi România. În preliminariile Campionatului European, România întâlneşte Elveţia, iar selecţionerul Edi Iordănescu a spus deja despre ei că sunt favoriţi clar. Ştim bine poziţiile luate de antrenorii români, de la declaraţiile făcute de Dan Petrescu despre orice adversar, din orice ţară, indiferent de valoare. Problema este că toate astea s-au transmis, ca un virus contagios, jucătorilor. Nu mai există echipe mici pentru ai noştri, nu mai există echipe pe care să fim siguri că le învingem. Când pleci cu teamă, eşti pe jumătate învins.
Poate că, în loc să urmărească Elveţia la lucru, o naţională care, pe mine, nu m-a impresionat cu nimic la acest Mondial, selecţionerul Edi Iordănescu şi preşedintele FRF Răzvan Burleanu puteau să urmărească Maroc. Sau Senegal. Sau chiar şi Ghana sau Camerun, care nu s-au calificat în fazele eliminatorii. Poate că în loc să meargă antrenorii noştri la echipele mari, precum Real Madrid, Barcelona, Manchester United, Arsenal sau mai ştiu eu care, să urmărească antrenamente şi să înveţe de la antrenorii ăia, s-ar putea duce la unii care fac performanţă fără nume mari, care reuşesc să construiască totul din nimic.
Ne place, adesea, să criticăm actuala generaţie şi să spunem că fotbalistul român nu mai are curaj, ne uităm cum nu se mai adaptează niciunul într-un campionat mai puternic decât, cel mult, Divizia B a Italiei şi îi comparăm, pe nedrept, cu ceea ce pentru noi a fost Generaţia de Aur. Dar câţi antrenori le insuflă fotbaliştilor dorinţa de a juca, de a greşi, de a încerca? Vedem cum după fiecare meci în care se comite câte o greşeală, un jucător, cel puţin, este făcut praf de antrenor, patron, manager, suporteri, media. Şi nu doar 10 minute, după partidă, ci o întreagă săptămână. I se toarnă atât de mult plumb în ghetele alea personalizate încât la următorul meci dă doar pase în spate sau aruncă mingi în tribună. Au dispărut şuturile de la distanţă, driblingurile spectaculoase, dorinţa de a încânta publicul. Pentru că fotbalistul român ştie că, la orice greşeală, stau aţintite deasupra capului său nenumărate săbii, care abia aşteaptă să lovească.
Şi poate de aici ar trebui să începem. Să înţelegem că nu suntem atât de buni, că nu trebuie să demonstrăm nimic, şi că fotbalul e un joc care ar trebui să fie practicat, în primul rând, din plăcere. Să înţelegem că e în regulă să greşeşti, cum spune şi Modric, e în regulă să pierzi, dar că e important să o faci frumos. Degeaba pierzi doar cu 1-0, dacă nu ai jucat nimic. Mai bine pierzi cu 3-2 şi laşi o impresie frumoasă. Sau, ca Maroc, joci ca să câştigi, dar fără să simţi presiunea asta!
Şi asta nu se aplică doar la fotbal...
* acest articol reprezintă o opinie
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
