Da, doamnelor și domnilor, în acești ultimi treizeci de ani nu toți oamenii politici au fost la fel, și nu toate perioadele au fost la fel. Au fost oameni, precum Bogdan Niculescu-Duvăz, care nu s-au îmbogățit din revoluție, tranziție sau capitalismul de cumetrie post comunist. Au fost idealiști care nu s-au întrebat ce poate face România pentru ei, ci ce pot face ei pentru România. Au fost vremuri în care acești oameni au înțeles mersul istoriei și s-au aruncat în valul ei cu gândul la mai binele României și românilor.
Măcar dispariția lor să ne dea puterea de a o spune. Amintirea lor ne obligă să părăsim rezerva lașă cu care i-am lăsat prea mult pe miopi și neinformați, dar mai ales pe escroci și frustrați, pe denigratorii neamului românesc să nege și să întineze tot ce a fost valoros și frumos în istoria noastră recentă.
Participant la mișcarea revoluționară din decembrie 1989, Bogdan a fost printre primii care s-au angajat în bătălia dificilă și nu lipsită de riscuri pentru schimbarea fundamentală a sistemului social-politic de organizare a națiunii române, pentru transformarea societății românești postbelice, închisă și controlată, într-o societate deschisă și liberă. Descendent al intelectualității social-democrate interbelice, a fost un susținător fervent al reconstrucției stângii democrate și a democrației sociale. De asemenea, conștient de amenințarea dominării externe a României, dar și a izolării noastre în zona gri a Europei, a lucrat pentru ridicarea unei Românii în același timp suverane și europene, demnă și respectată.
Un camarad mult prețuit
Mă adresam de obicei lui cu apelativul “boier Duvăz” (la care răspundea cu o șarjă scurtă de râs venit din adâncul pieptului), pentru a marca nu doar faptul că este un boier al spiritului și un păstrător al tradiției, ci și, în mod concret, un urmaș al aristocrației noastre fondatoare de țară și mult iubitoare de popor, care a adoptat și perpetuat valorile stângii.
Lider de partid, parlamentar, ministru, cu o gândire deschisă și tinerească, mereu discret și mereu cu umor, posedând un seducător savoir vivre și cultivând bunul gust, având sensul măreției dar și arta modestiei, Bogdan Niculescu-Duvăz a fost pentru mine un camarad mult prețuit și constant respectat. În chioșcul din curtea casei părintești din strada Emanoil Porumbaru, am petrecut multe ore croind planuri “din cuțite și pahare”. Am deplâns amândoi deruta și decăderea partidelor social-democrate românești (FSN, PD, PSD), am încercat să oprim vasalizarea și colonizarea țării, ascensiunea neo-fascismului și neo-marxismului, dar și alienarea neoliberală și cinismul neoconservator.
Nu voi uita niciodată entuziasmul cu care, în calitate de ministru al tineretului în Guvernul Roman, a primit și susținut inițiativa mea, poate puțin naivă, de a adopta o lege prin care să desființăm barierele de vechime și vârstă din calea promovării în muncă, făcând din meritul personal singurul criteriu al acesteia. Legea, adoptată atunci în ciuda unei opoziții parlamentare neașteptate, a rămas în timp mai mult un simbol al convingerilor noastre meritocrate decât un instrument al transpunerii lor în viață. Mulți dintre tinerii de azi nu cunosc această părticică de istorie și nu luptă pentru păstrarea valorilor ei, protestând doar pentru că bătrânii, consumatori de asistență socială și dornici de pensii mari, le-ar compromite viitorul iar țara ar fi prea mică pentru mărimea meritelor lor niciodată probate.
Puțini dintre cei care vizitează Palatul Parlamentului știu că impresionantele sale candelabre au fost proiectate de arhitectul Bogdan Niculescu-Duvăz.
La revenirea mea de la Rahova, a organizat o splendidă masă la care, împreună cu câțiva prieteni am depănat amintiri ale tinereții noastre “revoluționare” și am căutat să găsim motive de optimism și încredere în viitor.
Artizanul unei reconcilieri istorice
A planificat politic, a gândit strategic, a elaborat ideologic, a militat pentru decență, dialog și principialitate în viața publică. A fost unul dintre artizanii reconcilierii istorice a românilor și ai acordului istoric dintre PD și CDR de la mijlocul anilor 1990, iar după 2003 a combătut fără rezerve derapajul neocezarist și justițiar-populist al “Președintelui-jucător” Băsescu. Sunt sigur că ura absurdă care a invadat și a dezbinat societatea românească sub regimul Iohannis i-a umbrit ultimii ani de viață. Nu asta a vrut pentru România. Nu asta am vrut.
Bolnav fiind deja, s-a străduit, în anii din urmă, ca împreună cu mine și alți doi prieteni, să îi convingă pe liderii politici ai momentului să realizeze o reformă profundă și reală a justiției care să pună capăt “statului polițienesc” și condamnărilor politice. Din păcate nu a avut succes.
Plecarea lui Bogdan Niculescu-Duvăz într-o lume cu siguranță mai bună, ne atrage atenția că generația tinerilor reformatori, a premianților romantici și a românilor europeni din dimineața înlăcrimată a anilor 1990, cu mărețele ei proiecte ratate, începe să se stingă.
Faptul se petrece într-un moment tragic pentru România. Iată de ce istoria adevărată a viselor și realizărilor, a strădaniilor și eșecurilor acestei generații trebuie să fie adusă la cunoștința contemporanilor, care în nemulțumirea lor cețoasă sunt gata să arunce din covată și copilul, odată cu apa murdară. Este singura moștenire - valoroasă și necesară - pe care această generație o poate lăsa celor de azi și celor care vor urma, în speranța că ea va ajuta națiunea română, în prezent eșuată, să își regăsească încrederea în sine, speranța și forța pentru a se ridica dinnou din propria-i cenușă.
Dumnezeu să îl odihnească în pace pe prietenul meu Bogdan “boier Duvăz”, iertându-i toate păcatele pe care, ca orice om, le va fi făcut! Sincere condoleanțe familiei îndoliate!
*Notă: Titlul și intertitlurile aparțin redacției
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
