„Sunt români care vin în Spania la muncă, în condiții destul de dificile și alții la studii sau având profesii liberale și atunci sunt în alte situații și conjuncturi. În general, este vorba despre contractele de muncă, lucruri aparent mărunte, faptul că au dreptul la un concediu și că nu sunt obligați să primească o compensație bănească dacă nu sunt șefii lor de acord să le dea drumul să meargă în vacanță. Unii dintre ei au părinți în România și nu este vorba despre faptul că vin numai la relaxare, ci vor să aibă grijă de părinții lor. Sunt diferențe culturale, de exemplu, noi românii suntem adepții ideii de a avea grijă de părinții noștri, chiar și de la distanță. Aici mentalitatea, ceea ce pe mine la început m-a surprins un pic, este ca la maturitate mulți dintre seniorii Spaniei sunt trimiși în case speciale care- i ajută, fie că sunt publice sau private, acest fapt nu este privit ca la noi, o chestiune rușinoasă, iar de multe ori trebuia să explic angajatorilor care întrebau „dar ce, în România părinții nu sunt într-un azil?”, răspundeam: „nu, în România părinții sunt îngrijiți în cadrul familiei, în general și este o chestiune foarte importantă pentru noi!” Cert este că de multe ori trebuia să fiu un pic mai dură, se poate ajunge uneori chiar în instanță, dar, în general, practica mea era prin comunicare și explicație, pe bază legală, mai ales să-i fac să înțeleagă că ceea ce poate uneori angajații nu știau să explice în primul rând din cauza barierei lingvistice.”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
