Jurnalistul Patrick André de Hillerin nu mai este, dar amintirile despre el sunt mai puternice ca niciodată.
Jurnalistul Cornel Ivanciuc a povestit un incident petrecut la balul Academiei Cațavencu din 1998, în Palatul Parlamentului. Un cal adus pentru a fi oferit simbolic președintelui Emil Constantinescu s-a speriat. Intervenția lui Patrick André de Hillerin a liniștit animalul și a împiedicat escaladarea situației.
Un cal botezat Miluț. Gestul reprezenta o critică la adresa situației economice a României
Scenariul prevedea ca președintele să ia animalul de căpăstru, să facă alături de el câțiva pași în fața camerelor de televiziune, apoi să îl dea îngrijitorului. Calul a fost condus pe scările de marmură ale Palatului Parlamentului, dar a intrat în panică înainte de întâlnirea cu șeful statului. Între animal și președinte mai erau doar câțiva pași, iar doi agenți SPP se apropiau de cal.
Patrick André de Hillerin a intervenit și a liniștit calul
În acel moment, Patrick André de Hillerin a ajuns în fața lui Miluț și l-a atins ușor. Animalul s-a calmat. Agenții SPP aveau ordin să împuște calul dacă acesta punea în pericol viața lui Emil Constantinescu. Din fericire, intervenția lui Patrick André de Hillerin l-a salvat.
Prin aceste amintiri, Cornel Ivanciuc conturează portretul unui jurnalist sensibil și timid, a cărui blândețe față de animale a evitat un deznodământ tragic la balul din 1998.
„Și caii se împușcă. Chiar așa?! Miluț patinase cu picioarele dinapoi pe scara de marmură. S-a auzit clinchetul sec al potcoavelor care mușcaseră adânc din textura cristalină a rocii albe cu vălurele roz-pal. Pesemne că au sărit scântei, dar le acoperise foșnetul mătăsos al rochiilor de bal ale doamnelor rezemate de balustrada cioplită în stil brâncovenesc. Scara era nesfârșit de lată și lega Sala Unirii prin Galeria de Onoare de Sala Alexandru Ioan Cuza de la etaj din Palatul Parlamentului.
Președintele Constantinescu, zis Milică, trebuia să primească mărțoaga de dar, botezată Miluț, undeva pe un palier de odihnă, platformele orizontale dintre suitele de trepte neobișnuit de joase pe care Ceaușeștii urmau să-și tragă sufletul dacă ar mai fi apucat să le urce în pași mărunți. La marele bal al Academiei Cațavencu din 1998, i-am acordat președintelui premiul pentru sârguința cu care regimul Constantinescu a transformat economic România în ultima gloabă a Europei. Premiul era Miluț, un rebut al hergheliilor care a intrat în legendă. Doar calul lui Făt Frumos s-a mai bucurat de șansa asta.
Scenariul presupunea ca președintele să-l ia de căpăstru, să se plimbe cu el câțiva pași prin fața camerelor tuturor posturilor de televiziune din țară și să i-l predea înapoi lui nea Mișu Manea, îngrijitorul cailor noștri de pe hipodromul din Ploiești, care îl suise pe scară trăgându-l tacticos de frâu. Numai că scenariul n-a mers conform socotelilor. Miluț intrase în panică și se pregătea acum să cabreze, să se ridice pe picioarele dinapoi și să se arunce cu cele din față în ce s-o nimeri. Între cal și președinte mai rămăseseră doar vreo câțiva pași. Am observat trei personaje care au intrat simultan în scenă. Doi tipi cu un cap mai înalt decât restul lumii, tunși scurt, care își roteau privirile vulturești pe deasupra mulțimii și vorbeau în surdină într-un microfon îngropat în gulerul hainei. Urcau hotârât pe lângă cal, pe o parte și pe alta și păreau în stare de orice.
Prin dreapta a șarjat Patrick, sărind câte cinci trepte deodată, care nu știu de unde a răsărit. A ajuns în fața calului, și-a pus mâna dreaptă la inimă și cu vârful cotului l-a mângâiat ușor pe Miluț, când pe umărul stâng, când pe umărul drept. Calul s-a liniștit ca prin farmec. Arcul blândeții lui Patrick făcut de brațul drept lipit de piept, al sfioșeniei lui serafice, al timidității lui angelice, a rezolvat o situație despre care am aflat târziu de tot, că a fost una de viață și de moarte.
Nu știu cui i-a venit ideea nefastă de a introduce calul în Palatul Parlamentului, într-o mulțime excitată la maximum de atmosfera astrală a balului și nici n-am mai vrut să aflu după aceea detaliile întâmplării. Am zis să rămână pentru mine o taină nedezlegată pe vecie. Să știți că împăratul Caligula nu și-a introdus niciodată calul botezat Incitatus în Senatul roman.
Suetonius a scris doar că împăratul avea de gând sau se zvonea că intenționează să își desemneze calul consul, iar Dio Cassius a colportat scorneala, trasformând-o în adevăr istoric. Deși Incitatus se bucura de un lux greu de imaginat pentru un animal, având un grajd din marmură, iesle din fildeș și fiind hrănit uneori cu ovăz amestecat cu fluturași de aur, el nu a pășit niciodată în Curia Romană în calitate de membru oficial al legislativului imperiului.
Patrick și-a făcut mâna cu caii pe hipodromul din Ploiești, unde îl țineam pe Fler, și apoi pe Viceversa și pe Hâncuncal, trăpașii noștri. Pe Fler l-am primit cadou de la Adrian Sârbu la balul din 1993, de la Athénée Palace, iar pe durata balului, calul de dar a așteptat cuminte în treilerul special din parcare. Odată cu Fler l-am moștenit și pe jocheul Mișu Manea, venit din Austria, unde lucrase în slujba unui potentat cu herghelie de lipițani. În ’93, împlinise 72 de ani. Fler era și el bătrâior hăt bine.
La scurtă vreme l-am schimbat pe Fler cu iapa Viceversa, după care l-am cumpărat pe Hâncuncal. Îi vizitam rar, ieșirile la hipodrom deveniseră evenimente în sine și cel mai tare se atașase de cai, Patrick. Veneam din București cu plasele încărcate de morcovi și salată și Patrick îi hrănea din mână cu rândul.
Odată l-am surprins șoptindu-i ceva la ureche lui Hâncuncal. M-am apropiat și ce credeți că-i spunea calului? Îi recita din El Zorab: „Arabii toţi răsar din cort, Să-mi vadă roibul, când îl port, Şi-l joc în frâu şi-l las în trap! Mi-e drag ca ochii mei din cap, Şi nu l-aş da nici mort”. Toate secvențele au fost filmate de arhitectul și scenograful Flaviu Barbacaru de la Paris, care nu a montat filmul niciodată și a rămas în arhiva lui personală.
Flaviu este un tip cu ochi de un negru incandescent, cu obrazul de o paloare măslinie și cu un aer iscoditor, de grec antic, care privește înciudat șantierul Acropolei și profețește în timp ce se montează frizele pe Parthenon și dă din cap a pagubă: „dați-le jos, o să le fure englezii”. A fost asistentul de scenografie al regizorului Malvina Ulșianu în filmul „Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanul” și asistentul de decoruri al lui Sergiu Nicolaescu în „Capcana mercenarilor”.
Flaviu este unul dintre cei trei arhitecți care au câștigat proiectul tehnic de restaurare a Hanului Gabroveni de pe Lipscani. Venea cu noi la Ploiești, într-un vehicul militar german din cel de al Doilea Război Mondial, un Volkswagen Kübelwagen (Type 82) și filma interacțiunile noastre cu caii, în care Patrick era eroul principal.
Caii Viceversa și Hâncuncal au avut un statut special fiind membri cu drepturi depline ai redacției și apărând cu numele în clar în caseta de redacție. Când Mircea Hamza, crainicul Televiziunii Române, a dat în judecată întreaga redacție pentru calomnie, au fost citați la tribunal în calitate de reclamați și doamna Viceversa și domnul Hâncuncal.
Când arca lui Noe a eșuat pe Ararat, două dihănii n-au mai găsit niciodată drumul de întoarcere pe pământ, fiind manifestări și aplicații de groază ale potopului comunist: Paul Everac care a condus Televiziunea Română ca director general și avea casă în Podu Dâmboviței unde își făcuse o curte cu statui, inclusiv chipul său cioplit pe care îl îmbăloșea dimineața și seara, alături de busturile lui Caragiale, Alecsandri, Hasdeu și Blaga,
și dihania absolută Mircea Hamza, pentru care Patrick făcuse o pasiune oarbă și îl hăituia fără încetare săptămână de săptămână, fost crainic al emisiunii de știri Actualitățile de la Telejurnalul TVR. Everac și Hamza au format un cuplu horor, care definește informal și cultural întreaga epocă Iliescu, în care postul național de televiziune se transformase în fabrică de propagandă a neocomunismului de rit fesenist.
Patrick este eroul magnanim care a anulat tragedia pe cale să se întâmple la balul din 1998. Cei doi sepepiști aveau ordin să-l împuște în ureche pe calul Miluț în văzul lumii, puseseră deja mâna pe pistol și aveau glonțul pe țeavă dacă lucrurile ar fi degenerat în Sala Unirii și viața președintelui Milică ar fi fost pusă în pericol.
Felul în care a deprins limba cailor, delicatețea pe care și-o ascundea cu dibăcie sub țepii de arici cu care îi întâmpina de cele mai multe ori pe necunoscuți și singura imagine pe care i-o poartă în memorie, au salvat reputația Academiei Cațavencu și au reînnoit legământul sacru cu cititorii noștri mai deștepți decât ai lor. Era atât de timid, încât i-au trebuit câțiva ani buni să-și regleze bătăile inimii, pentru a putea apărea în sfârșit, la tv, în primul său interviu.
------------
Am primit informația cu cei doi sepepiști care urmau să-l împuște pe Miluț într-o situație de criză, de la Bedros, consilier de stat, sursa mea din Administrația Prezidențială, cu care fusesem prieten. Bedros mi-a mai dat o informație care îl privea direct pe președinte.
Cu un an și jumătate înainte, pe 28 aprilie 1997, Emil Constantinescu a participat la Istanbul la Reuniunea anuală a Forumului oamenilor de afaceri din cadrul Cooperării Economice a Mării Negre împreună cu președinții Moldovei, Ucrainei, Georgiei, Armeniei, Azerbaidjanului, Turciei și Bulgariei.
Când i-a venit rândul să susțină alocuțiunea oficială, a întârziat inexplicabil aproape o oră. Eram în delegația de presă și Bedros mi-a spus panicat că încălțămintea lui Constantinescu a rămas în valiza din mașina cu care sepepistul a plecat la cumpărături la Marele Bazar, fără să anunțe pe nimeni.
Președintele s-a trezit desculț, fără nici o pereche de pantofi, în timp ce era așteptat de Petru Lucinschi, Leonid Cucima, Eduard Șevarnadze, Levon Ter-Petrosian, Heydar Aliev, Süleyman Demirel și Petăr Stoianov.
Emil Constantinescu a fost un tip solar, animat de cele mai bune intenții, care a reabilitat imaginea României distrusă de regimul Iliescu. Pentru că noi cațavencii eram în misiunea Adevărului, Binelui și Frumosului, între care există o relație de corespondență directă și interdependență, ele fiind manifestări diferite ale aceleiași realități supreme, Constantinescu a hotărât că trebuie să ne răsplătească, considerând că suntem parte a succesului lui electoral.
După ce a câștigat președinția, ne-a vizitat la redacție și ne-a propus oficial trei posturi de atașați de presă și cultură în MAE. L-am refuzat elegant, dar a insistat. Atunci am decis să-l propunem ambasador într-o țară francofonă pe Jean Bălin, maestrul nostru spiritual.
Jean a format intelectual două generații de cațavenci, pe mine primul, începând de la vârsta de 15 ani, la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetul Marmației, și apoi pe Doru Bușcu, Liviu Mihaiu și Sorin Vulpe, ca profesor universitar în București.
Înainte de a fi numit ambasador extraordinar și plenipotențiar la Rabat, unde a intrat în familia regală, fiind confesorul prințesei rebele Lalla Hasna, sora regelui Mohammed al VI-lea, care a avut o relație amoroasă cu toreadorul catolic Miguel Báez, Jean Bălin a ținut prelegeri de filozofie timp de un an, în redacția Academiei Cațavencu de la Izvorul Rece.
Adevărul exprimat de Jean Bălin este cel aristotelic, care reprezintă corespondența dintre enunț și realitate: „să spui că ceea ce este este, și că ceea ce nu este nu este”, criteriul absolut al cunoașterii corecte. Jean Bălin ne-a părăsit în 2006, iar Bedros la începutul acestui an. Patrick umblă acum pe o cale bătătorită, deschisă de un filozof al școlii socratice”, a scris jurnalistul Cornel Ivanciuc pe Facebook.
Patrick André de Hillerin a murit, la 52 de ani. A fost un copil teribil al presei. Orice ai spune despre el este prea puțin.
