L-am cunoscut pe Mitică Popescu într-o vară, în Sibiu. Îl ştiam doar de la televizor din D'ale lui Mitică, când îl urmăream, prin liceu, seara, împreună cu ai mei. Mi se părea hilar cum vorbea, cum vedea lucrurile, cum făcea show fără să se hlizească la cameră, cum sobrietatea lui şi faţa fără de grimase te făceau, în mod surprinzător, să zâmbeşti. Îmi plăcea cum ştie să-şi coboare axul coloanei la orice nivel, să stea de vorbă ca de la suflet la suflet cu tanti Maria din nu ştiu ce cătun, să-l ia în serios pe nea Ion fără carte din mijlocul uliţei ori să o certe frumos, elegant, aproape poetic pe ţaţa Leana pentru că furase peste noapte două găini din curtea vecinului. Într-una din ediţiile emisiunii, femeia mărturisea cu inima deschisă cam aşa: "Mi- a fost poftă. Am şi gătit una. Ale ei îmi par mai grase şi mai sănătoase." La care, Mitică... pe cel mai serios şi grav ton: "Au fost bune? Mai aveţi?" De-aia îl adoram. Pentru că îşi producea show-ul singur singurel, nu juca roluri, nu întruchipa personaje, ci era el, până la capăt: Mitică.
La început aveam impresia că e un dur şi un supărat pe viaţă, că nu ştie să glumească în viaţa reală, că e arogant şi inabordabil. Până când am dat mâna cu el şi... mi-a zâmbit. Mitică Popescu a zâmbit. Nu-i văzusem niciodată dantura, nici în interviuri, nici în sketch-uri la tv, nici la Revelioane, nici în filme. Doar în rolul lui Cocoşilă din Moromeţii ce-i mai zărisem un "ceva" care aducea a "rânjet", în rest...
Ce palme aspre şi ce suflet fin!
Eu cred că a fost un om tare bun. Şi respectuos. Şi prietenos cu toată lumea. "Dur" dar prietenos. Aşa-mi părea pe sticlă şi aşa mi-a părut şi în persoană, când am avut bucuria şi onoarea, din calitatea de jurnalist, să stau cu el vreo jumătate de ceas la o terasă, cu două cafele lângă şi vorbe o mie. Juca pe atunci în proaspăt desemnata Capitală Culturală Europeană 2007 într-o grădină de vară. Ce mare povestitor! Ce "nene de gaşcă", ce mult se bucura să fie în preajma oamenilor şi să se simtă ascultat!
A fost o întâlnire de neuitat, cu mâini strânse la final şi îmbrăţişări ca de la un prieten vechi. I-am simţit tutunul din haine şi asprimea palmelor la salutul de pe urmă, dar i-am mai simţit şi căldura cu care ne-a sfinţit pe toţi de acolo. Ceva m-a luat totuşi prin surprindere. La sfârşit de conferinţă cu cafele şi limonadă (dar ce zic eu conferinţă, că a fost întâlnire de seară cu un unchi bun şi inimos!) îmi amintesc că ne-a luat pe după umeri pe fiecare în parte, bărbaţi şi femei, ca şi cum ar fi vrut să ne aducă mai aproape de pieptul lui, asemenea unui uncheş dulce şi plin de iubire care nu şi-a mai văzut nepoţii de ani de zile.
Cum bine zice şi actriţa Nuami Dinescu: "Cu mine ai fost minunat. Mă țineai după umeri la ședința foto și erai atât de prietenos și de dispus să ne iasă bine încât m-am simțit absolut fericită că te am în preajmă. Domnule Mitică Popescu, talentat, blând și înțelept, știai cum e lumea. Așa și aşa, dar să știi că nu cred că e om care să nu regrete că ai plecat. Care să nu simtă adâncă părere de rău. Că lumea te-a iubit, erai om fără ifose și fără aiureli, erai om care răspundea oriunde la salut, erai om coleg, om părinte, om actor, om călător. Erai om între niște oameni. Ne rămân amintirile frumoase, filmele, emisiunile care se terminau cu îndemnul care venea ca o șotie la final: "Sa fiți deștepți. Si fără frică."
Fă show şi-n Casa Domnului, "bre nea Mitică"! Nu-ţi plăcea să ţi se zică "domnule Popescu", ne-ai spus-o chiar tu.
Rămâi cu bine, iar noi rămânem cu tine. În gând, pentru totdeauna!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Acest articol reprezintă o opinie.
