Doi tineri au fost înjunghiaţi în Grădina Botanică. O elevă eminentă a sfârşit tragic după ce fost drogată de iubitul pe care-l cunoscuse online. O fetiţă de 12 ani a fost găsită moartă într-o canapea, o alta a fost ucisă în somn de prietena ei din copilărie, îngrămădită într-o valiză şi abandonată sub o bancă în parc. O mamă şi-a aruncat pruncii de la etaj. O beizadea drogată a spulberat două vieţi.
Ce lume o mai fi şi asta? Atâtea "nebunii" ca-n 2023 parcă n-au mai fost niciodată. Şi războiul din Ucraina păleşte în faţa unor asemenea atrocităţi! Tineri care nici n-au apucat bine să lase cartea din mână şi să păşească în viaţă au păşit în... lumină. Din cauza cui se frâng aripile celor care nici n-au aflat încă pentru ce e zborul? Legi proaste? Neah... Organe incompetente? Pe alocuri. (Totuşi, drugtest ţinut la sertar precum mărţişoarele ruginite din anii trecuţi?) Autorităţi slabe? N-aş zice. Părinţi indiferenţi? Poate. Educaţie proastă? O, da!
Atâtea sicrie câte-am văzut anu' ăsta pe tv n-am mai mai văzut de mult. Atâţia părinţi în lacrimi, atâtea mărturii care fac carnea de pe tine să prindă pojghiţă de gheaţă, atâtea dureri spuse-n direct... nu auzi şi nu vezi în fiecare zi. Şi totuşi... sunt acolo, pe burtieră, în fiecare zi. Şi nu doar că te sperie, dar te împietresc. Te fac să nu mai dormi noaptea, să nu mai înghiţi bine la masă, să mai speri că poate ai citit vreun roman horror prost, un SF scris de un nimeni, ori poate ai văzut pe Netflix vreun film cu buget "de casă", demn de Zmeura de Aur.
Nu e nici film, nici carte, nici imaginaţie, nici vis urât. E viaţă pe bune. Întâmplată lângă noi. Sunt cuţite înfipte pe aceeaşi alee pe care poate ne-am plimbat şi noi. Sunt maşini intrate pe un carosabil unde am fi putut pune piciorul şi noi sau cei dragi nouă. Sunt prietenii de-o viaţă stropite cu sânge, copii de numai 13-15 ani care trag pe nas, elevi care vin cu briciul în penar, în loc de echer, adulţi care dau cu sete în semeni de-ai lor până le cad la picioare, fără suflare.
Mi-e aşa de frică! Mă tem că, asemenea gesturilor care prin repetiţie devin obiceiuri şi mai apoi stil de viaţă, la fel şi toate ororile de zi cu zi ar putea deveni, cândva, normalitate. Unde ne mai e măsura? Unde se pune punct? Încotro o luăm? Demult, tare demult, mă îngrozeam când vedeam câini loviţi cu pietre şi pisici trase de coadă. Acum mă cutremur când văd bebeluşi rostogoliţi peste geam, fete de liceu otrăvite şi pietoni în care se intră cu maşina ca-n popice.
Mi-e frică de mâinele ăla care ar putea să-mi facă praf speranţa de mai bine pentru lumea în care m-a aşezat Dumnezeu. Mă gândesc cu groază că şi mâine îmi voi năclăi peniţa în sângele cui s-o mai nimeri în calea vreunui şofer fumat sau pastilat. Mi-e frig, în plină vară, când mă gândesc la ce poate să ne mai aducă ceasul de după. Oare şi-n alte ţări curge le fel de mult sânge? Sau e România asta a noastră pedepsită de Zeii Întunericului? Mai avem hârtie să scriem despre moarte? Ne mai ţin umerii să cărăm sicrie? Mai avem străzi fără urme de frână? Mai sunt părinţi care dorm noaptea fără grijă, pentru că-şi ştiu copiii în siguranţă? Mai plângem mult? Mai putem?
*articolul prezintă o opinie
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
