"Un ministru al Educaţiei – indiferent din ce guvern sau ţară face parte – are de gestionat cel puţin două planuri: (i) funcţionarea sistemului azi şi în viitorul apropiat; (ii) proiecţia sistemului (reformarea acestuia) pentru a fi adaptat cerinţelor pe termen mediu (3-7 ani) şi îndepărtat (8-20 de ani). (...)
Din acest prim tablou rezultă că politicile educaţionale, fără o abordare integrată, la nivel naţional şi în context regional / global, nu au cum să fie eficiente. De exemplu, cum rezolvă ministrul educaţiei problema faptului că absolvenţii universităţilor de medicină, după rezidenţiat, primesc imediat oferte greu de refuzat, de la spitale din vestul Europei, în timp ce noi nu avem medici pentru a gestiona criza medicală prin care trecem? (...) Dar problema universităţii care pune la dispoziţia unor interese private spaţiile academice, pentru a construi un 'Bamboo universitar', cum poate fi interpretată? Este ea în beneficul educaţiei? Nu ar fi fost oare mai potrivit ca acea clădire să fie alocată studenţilor şi profesorilor din centrele de cercetare?
Cum rezolvăm problema corupţiei? Dar pe cea a drogurilor consumate în şcoli şi campusuri universitare, care distrug vieţile unui număr din ce în ce mai mare de adolescenţi şi tineri, şi despre care nu se vorbeşte aproape deloc oficial, de ce nu o abordăm?", scrie Remus Pricopie în Adevărul.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
