Regele Mihai, ajuns în cel de-al 91-lea an al vieții, începe agenda externă a Familiei Regale din 2012 cu o vizită oficială la Ordinul Suveran de Malta. Totodată, după douăzeci și doi de ani de ambiguități, viața publică românească pare să fie la unison în convingerea că nu există alt om de Stat român în afară de Rege și că Majestatea Sa este cel mai mare conațional în viață. Cum s-a ajuns aici?
Articol scris de Principele Radu al României
Cred că anii de după 2000, în care Casa Regală a avut o adresă pe harta românească postdecembristă, dau singuri răspunsul la întrebarea ce fel de rol poate avea Casa Regală în viitor.
Familia Regală reprezintă o anume parte a identității naționale și a instituțiilor României moderne, pe care instrumentele noii democrații nu au cum să o reprezinte. Noi am trecut în ultimii șaptezeci de zeci de ani printr-o mulțime de experiențe în viața politică și instituțională, diverse improvizații constituționale și, din păcate, anumite concluzii le-am tras mai târziu sau nu le-am tras încă. Toate acestea nu s-au întâmplat “din vina” României, ci pentru că omenirea a experimentat, în secolul XX, mutații fără precedent. Trecerea de la capitalism la comunism a fost o experiență epuizantă, pe care contemporanii ei nu au anticipat-o și au înțeles-o unii greu, alții deloc. Sistemul dictaturii comuniste a fost instalat în anul 1917 în Uniunea Sovietică și a fost încheiat tot de Uniunea Sovietică, în anul 1989. În toate țările comuniste din Europa, trecerea, apoi, de la comunism la capitalism a fost și ea o experiență fără precedent, buimăcitoare, din care unii dintre noi n-au ieșit încă sufletește, mental și, uneori, instituțional.
Dar pentru a înțelege cât mai cuprinzător posibil tragedia petrecută la 30 decembrie 1947, este bine să vorbim cu franchețe și simț de răspundere despre toate aspectele pe care ea le-a implicat. Plecarea Regelui Mihai din România a avut trei consecințe, dar noi vorbim sau ne preocupăm numai de două dintre ele. Prima a fost trecerea la forma republicană de guvernământ, a doua a fost trecerea la dictatura comunistă. Despre aceste consecințe istorice s-a vorbit mult și, uneori, în cunoștință de cauză. Dar a treia consecință, cea gravă și mai greu de reparat, a fost înlocuirea Statului român reprezentat de Mihai I, printr-o grup de oameni care răspundeau comenzilor unor alte interese decât cele naționale. Această fractură la nivelul statalității nu a făcut decât să se adâncească, din 1948 pînă în 1989. În numele Statului s-au făcut o serie de crime și de ilegalități, de gesturi în aspră contradicție cu democrația, iar oamenii au început să perceapă Statul ca pe o sursă a răului, a fricii, a umilinței. Democrația a venit în 1989, dar statalitatea, ca sumă de valori, ca virtute la care națiunea se îndreaptă cu speranță, confort identitar și afecțiune, s-a deteriorat încă mai mult. Aceasta fiindcă oamenii care serveau instituțiile, performând democratic, au năucit și mai mult establishment-ul și rigoarea lui, prin diletantism, uneori prin rea, alteori prin bună-voință. În tot acest timp, preocupat de rănile politice și economice lăsate de dictatura comunistă, societatea românească, chiar la nivelul elitelor ei, a fost puțin preocupată de valoarea numită leadership statal, de categoria aceasta a cârmuirii.
S-a rezolvat trecerea de la dictatură la democrație, prin apariția mai multor partide politice, libertatea a venit ceva mai târziu, mentalitatea s-a schimbat în bine, încet-încet.
Din păcate, de câte ori se vorbea despre anul 1947, subiectul care înfierbânta mințile era disputa monarhie – republică. Regele Mihai însă, prin funcția sa istorică și statală, nu putea să nu vadă, mai înainte de toate, fractura instituției pe care o încarna, și doar mai pe urmă forma de guvernământ pe care această instituție o îmbracă.
Revenirea Familiei Regale la București în anul 2001 nu a legitimat republica, ci a deschis calea către reconstrucția statală a României. Este o cale lungă, care cere patriotism, răbdare, generozitate și viziune. Ea are nevoie să fie parcursă alături de oamenii politici, cu toate limitările lor și cu toate incompatibilitățile lor. Dar are nevoie să fie parcursă și cu elita românească, pe care nimeni nu o poate astăzi obliga la altruism sau simț al datoriei.
Dacă Republica asigură României democrație și libertate în mod corect, dacă ea repară țara instituțional, dacă îi asigură o Lege fundamentală respectabilă și o viață publică sub semnul legii, Casa Regală este gata să conlucreze, pentru scopuri atât de nobile. Aceasta nu va schimba însă niciodată atașamentul Casei Regale față de forma de guvernământ monarhică, pe care o încarnează. Și nici convingerea că Legea fundamentală română din anul 1923 este cea mai bună din câte a avut țara noastră vreodată (cu limitările ei, desigur, datorate realităților acelor vremi).
La 3 ianuarie 1948, când Regele a plecat, ultimul bastion al democrației a dispărut, în Europa de sud-est. Din 1948 până în 1989, Regele a reprezentat singurul petec din România instituțională rămas liber. Această parte a Statului legitim a trăit în țările libere și s-a opus, atât cât a putut sistemului inoculat forțat în România. Dar el nu s-a opus doar formei de guvernământ ori dictaturii comuniste ci, mai ales, fundamentalului rău făcut României, transplantul ilegal de Stat.
În anii războiului rece, diaspora românească a existat și a făcut multe pentru a se opune dictaturii ceaușiste. Erau sute de români în afara țării care visau, ca și Regele, la o Românie democratică, liberă și prosperă. Unii dintre ei voiau monarhie, nu republică. Dar Regele, deși aflat în mijlocul lor, reprezenta prin el însuși o instituție care păstra vie flacăra principiilor statale, dincolo de forme de guvernământ și circumstanțe politice. De aceea nu a fost primit în țară până în anul1997, de aceea unii dintre oamenii politici democrați nu au vrut să-l întâlnească și stau, chiar și azi, pitiți în spatele pretextelor de tot felul. Ce anume l-a ținut pe Rege la atâta distanță geografică și politică de țara-mamă nu a fost faptul că românii erau în majoritate republicani, ci fiindcă țara nu avea puterea de a se întoarce la coerență instituțională și statală.
De la bun început, din decembrie 1989, și până astăzi, Regele a susținut o serie de principii greu de acceptat de către cei care i-au blocat trecerea spre Curtea de Argeș, pe șosea, în anul 1990. Deceniul al zecelea al ultimului secol a fost unul ambiguu. Nu din punct de vedere politic, fiindcă democrația s-a dezvoltat, încet-încet, în acei ani, deși economia și libertățile au stagnat. Ambiguitatea nu venea din lipsa voinței politice, ci din inconsisteța statală și instituțională a României. În anul 2000 a început partea a treia a poveștii românești postbelice, care este și cea mai interesantă dintre toate și mai bogată în evenimente.
Desigur, astăzi Regele nu mai este oprit cu mașini de-a curmezișul șoselei. El continuă să fie descurajat sau sâcâit mult mai subtil, "chirurgical", nevăzut, conform cu instrumentele epocii electronice. Dar, exact ca în perioada războiului rece, ori în primul deceniu a postcomunismului, ostilitatea față de Casa Regală nu vine astăzi din anti-monarhism, ci din împotrivirea ca România să se schimbe sistemic, statal, în bine.
Este adevărat că popularitatea și simpatia față de Rege și familia sa au crescut foarte mult. Oamenii cunosc și înțeleg mult mai multe decât acum douăzeci și doi de ani. Tinerii sunt informați, conectați și simt nevoia de repere identitare și statale. Ei au simpatie față de curajul și statura morală a Regelui, ca și față de abnegația și modestia fermecătoare a Principesei Moștenitoare. Milioane de români din Europa și America, tineri și competenți, înțeleg mai bine, mai profund, importanța de a trăi într-o țară mândră, demnă și respectată. În plus, candidatura mea la Președinția României în anul 2009 a deschis calea principiilor regale către o parte mare a societății românești, aducându-ne o notorietate de peste 90%.
Palatul Elisabeta, locul în care ne aflăm de aproape unsprezece ani încoace, este dat spre folosința Regelui și a familiei sale printr-o lege votată de Parlamentul României pentru foștii șefi de Stat. Poziția noastră a fost instituționalizată, în sensul că Majestatea Sa a beneficiat de o anumită susținere din partea Statului (la vizitele NATO din 1997 și 2002, la alte vizite pentru Uniunea Europeană, din 2002 încoace, la acțiunile sale interne, ca fost șef de Stat), iar eu am avut șase ani mandatului de Reprezentant Special a trei Guverne succesive, pentru susținerea intereselor românești. Din momentul în care Familia a susținut dinăuntrul sistemului cauza țării, un pas înainte a fost făcut pe calea consolidării prezentului românesc. Nu a fost, însă, un pas spre monarhie, așa cum s-a considerat uneori, nici un pact cu partidele politice la putere, ci un pas înainte pe calea regăsirii acelor valori și instituții ale Statului, sfărâmate cu șase decenii în urmă.
Familia Regală, chiar fără ca forma de guvernământ să se fi schimbat, este un argument transatlantic și european. Nu doar un argument istoric, cultural sau diplomatic, ci un argument statal și politic. De aceea a și fost posibil ca Regele să susțină, continuu, și înainte de 1948 și după aceea, și înainte de 1989 și după aceea, dar și înainte de 2007 și după aceea, aceleași principii în care credea și care nu erau, după părerea sa, respectate sau implementate suficient.
Regele Mihai, mai în vârstă decât NATO și Uniunea Europeană, cel care a reprezentat Regatul României la Încoronarea Regelui George al VI-lea în 1937, cel care a dat mâna cu Truman și cu Churchill, cel care s-a întâlnit cu Marshall, care i-a întors spatele lui Hitler, se vede încă și astăzi ignorat sau nerespectat, de unii dintre oamenii puterii, de dreapta sau stânga, și de corifei ai societății civile. Motivul nu stă, desigur, în respingerea monarhiei ca formă de guvernământ, ci în aparteneța liderilor noștri contemporani la un trecut recent care nu le dă voie (nici mental, nici sufletește și nici “organizatoric”) să treacă dincolo de complexul de chiriași ai Istoriei.
Regele a fost puternic încă de la naștere, dar de fiecare dată altfel, în funcție de vârstă. Copil, a fost puternic pentru că în el se înmănuncheau speranțele națiunii, năzuințele tuturor generațiilor care coexistau la acel moment. După 1927, el a fost puternic pentru că, timp de trei ani, acest copil a salvat, de fapt, Statul și instituțiile națiunii. Din 1930 până în 1940, când tatăl lui a revenit în țară, a fost puternic pentru că a reîncarnat speranța oamenilor și s-a constituit ca alternativă democratică la un deceniu ce o luase razna. Între 1940-1947, el și mama lui, Elena, au fost singurii care s-au opus dictaturilor succesive, întâi cea de dreapta, apoi cea de stânga. După 1947, a fost puternic pentru că a reprezentat simbolul a trei virtuți: statalitatea sfărâmată, la care nu se gândea nimeni, Coroana și democrația (jumătate de continent era sub dictatură). După 1989, n-a mai reprezentat Regele simbolul democrației, fiindcă ea venise fără el, cu o serie de oameni cu merite incontestabile, de curaj și principiali, dar care nu voiau să împartă cu Regele noua democrație.
Din acel moment, Regele nu a mai reprezentat decât Coroana și principiile adevărate ale Statului, lucru care a devenit cu timpul supărător pentru oamenii puterii. Coroana, fiindcă țara era republică, principiile Statului, fiindcă aproape toți cei cu putere acceptau greu că brațul fracturat fusese pus strâmb în ghips.
Valorile pe care Regele le susține nu trebuiesc luate doar drept valori morale și istorice, pentru că aceasta este exact apa calduță în care se scaldă cei care consideră Casa Regală o piesă de muzeu, venerabilă și irelevantă. Dacă îl așezăm pe Rege undeva în istorie și îl punem și pe perete, ca pe o icoană, dormim instituțional perfect de bine, fiindcă el nu ne mai deranjează. Mihai cel bun și blând ne zâmbește tuturor, de pe perete, și ne lasă în continuare să facem ce vrem noi. Poziția Regelui nu este aceasta. El nu este preot, el nu este tată, nu e învățătorul din sat, nu este bătrânul ce ne învață pilde. El reprezintă mai mult decât atât. Când Regele cere oamenilor cu putere din România să fie generoși, în aceeași măsură în care sunt democrați, că trebuie să fie responsabili în aceeași măsură în care sunt liberi, el vorbește ca lider statal. El se referă la instrumente de construit dezvoltare și stabilitate în țară, nu dă lecții de comportament. Principii precum generozitatea, puterea exemplului personal, loialitatea față de țară, spiritul de răspundere, rolul de model, acestea sunt pietre ale temeliei geopolitice românești.
Aceasta face forța lui Mihai I de astăzi, cel care a trecut de 90 de ani, în România lipsită de etică instituțională. El este cel mai puternic dintre noi toți.
Regele, în concertul democratic de astăzi, este unul dintre puținii care are posibilitatea să vorbească despre defectul democrației de a politiza excesiv. Mass-media împreună cu clasa politică dau aproape peste tot, în lumea liberă, impresia falsă că viața noastră s-ar alcătui din politică, în marea ei majoritate. Nu este adevărat deloc. Omul, cetățeanul democrațiilor lumii, are o viață plină de alte semnificații și preocupări decât politica. El năzuiește, iubește, mănâncă, are nevoie de soare, de prieteni, de muzică sau de sport.
Consecința acestei exagerări este că oamenii politici se bucură din ce în ce mai puțin de încrederea oamenilor. Prezenți în mod obsesiv în mediile de comunicare, ei ajung să fie reflectați ca având în viața noastră o pondere mult mai mare decât sunt în realitate capabili. Liderii de altă esență, precum părinții, profesorul, episcopul, academicianul, gânditorul, militarul, regele și asa mai departe, nu au loc în această reflectare democratică îngustă. Aceasta nu schimbă însă nevoia omului de o diversitate de modele și de pilde.
În anii din urmă, un ziarist de la The New York Times, unul dintre cele mai influente ziare ale lumii, a venit să ceară un interviu Regelui Mihai. De ce a venit la Rege și nu s-a dus la oamenii politici cu “adevărată” putere în România? Pentru că el reprezintă acea parte de putere care nu ajunge să se mai vadă în lumea democratică, dar care există.
Puterea Regelui este nu numai mare, dar este și de o esență destul de rară. Travaliul lui istoric nu s-a încheiat. Deși întinsă pe mai bine de nouă decenii și plină de deznădejde, povestea sa este una frumoasă, fiindcă nu are doar durată, ci și sens pentru viitor.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
