• Psihiatrul Gabriel Diaconu, intervenţie în scandalul azilelor. "Recunosc un escroc de la distanţă, mai ales când îşi cheamă Zeul în boxa acuzaţilor"

"Am vorbit astăzi mai bine de o oră cu un amic jurnalist pentru un interviu care va fi publicat, curând, plecând de la situația din azilele de bătrâni din Ilfov, dar și reacția oficialităților, limbajul lemnos și lipsa completă de empatie în fața detaliilor sinistre, istoricului de tortură și rele tratamente aplicate unor persoane vulnerabile de către călăi aflați sub umbrela autorității.

Discuția a devenit profund personală. Suntem amândoi profesioniști, cu toate acestea după vreo 30 de minute întrebările lui au devenit pe alocuri mânioase, în alte locuri de-a dreptul resemnate. Cum? De ce? Cum e posibil? De ce-au reacționat așa? Cum se explică? De ce-ar face cineva așa ceva? Dar lumea, lumea de ce nu reacționează mai abitir? Toate lucrurile fac parte dintr-un bun simț decuplat, totuși, de la spiritul vremurilor pe care îl trăim. Și-am ajuns la momentul la care, inevitabil, mi-a pus problema icoanelor, a apelului la creștinătate, la judecata divină, și m-a întrebat de ce-ar invoca cineva judecata lui Dumnezeu ca alibi perfect pentru inocență. Știți la cine mă refer.

M-a pufnit, pentru prima oară, râsul. I-am explicat omului că, și nu e un secret, eu sunt un ateu declarat, drept urmare respect în egală măsură toate opțiunile de credință și exercitarea oricărei religii (inclusiv dreptul de-a nu practica vreuna). Dar recunosc un escroc de la distanță, mai ales când își cheamă Zeul în boxa acuzaților, cât să-l ia de martor. E o formă ieftină de narcisism. Practic individul spune: mi se rupe de regulile voastre, nu mă interesează legile statului, mă doare în cot de societate sau de moralitate, eu sunt un om atât de special încât nu răspund decât în fața Șefului meu cel mare, pentru care sunt un fiu mult-iubit. O trozneală de exaltat radicalist, un discurs pe care mai degrabă te aștepți să-l ai de la un terorist care plănuia atacuri cu bombă în numele vreunei cărți sfinte, nicidecum din partea unui edil, sau a unui demnitar al unei țări democratice unde cuvântul cheie e ”stat de drept”.

Nu ”stat de icoană”, nici ”stat de altar”. Stat de drept. Stat de drept înseamnă că oamenii sunt egali în fața legii, și răspund în fața ei pentru faptele lor, cu atât mai mult dacă au comis infracțiuni, sau sunt complici la ele. Să-ți clamezi nevinovăția luând drept martor Divinitatea e un fals în argumentație psihopat. E ce face Humbert Humbert în Lolita, când își numește cititorul ”frate” (”mein Bruder”), ca și cum toți am tânji să violăm fete proaspăt intrate la pubertate. Asemenea, după un mare semn al crucii, nătângul spune că, de fapt, e păcatul tuturor creștinilor că, ce ciudat, asupresc bătrâni și-i tratează cu indiferență și dispreț", a scris Gabriel Diaconu pe Facebook.

"Ca şi cum, dacă ai trecut 100 de bătrânici strada, primeşti bonus impunitate pentru violenţă domestică"

"Mi s-a întâmplat nu o singură dată să am în cabinet diverși oameni care se declarau stupefiați că pățiseră (ce pățiseră) și nimeni nu vedea câte biserici au ctitorit, cât au dat ei la săraci, cât bine au făcut de fapt ei împrejur. Ca și cum dacă ai trecut 100 de bătrânici strada primești bonus, cadou, impunitate pentru violență domestică. Sau dacă ai operat 100 de pacienți de cancer ți se iartă că-ți bați copilul cu furtunul de la mașina de spălat. E o logică strâmbă, dar eficace. Românului îi place să relativizeze diabolicul, demoniacul și mai ales răul în formă pură. Că doar n-o fi dracul atât de negru, și de fapt toți greșim.Din ce în ce mai puțini politicieni înțeleg noțiunea de ”public service”, sau ”serviciu public”.

Pentru ei, c-au ajuns să își pună la piept cocarda puterii n-are nimic a face cu vreun sentiment al datoriei, vreo loialitate față de țară, neam, steag, simboluri ale dragostei față de ce înseamnă de fapt România. E doar o decorațiune de Crăciun pe un Ego umflat cu pompa. E politică, Gabi, tu nu înțelegi? Jocuri politice.

În ziua în care o să folosim capete de avortoni pe post de mingi de tenis o să admit logica unei astfel de propuneri: că e voie să ne jucăm cu viețile, și morțile, bătrânilor în scop partinic. Până atunci aceasta nu e politică. Aceasta e o troacă a indiferenței cuplată cu dispreț, și e o spoială ieftină a plutocrației prespălată în doctrină într-un joc trucat al drepturilor și libertăților. Minimul obraz, minima onoare ar cere ca oameni cuprinși măcar periferic într-o astfel de monstruozitate să rezolve incertitudinea printr-un pas înapoi. Că doar nu-s întruchiparea Providenței pe poziția lor de dregători. Dar nu, coafura trebuie să reziste și la seism. Rahatul ăsta de discurs are efectul magic de-a împuți tot ce atinge. Iar, deocamdată, atinge întreaga verticală a puterii. Care ne spune că e groaznic, dar de ce să ne supărăm de la atâta lucru, e de fapt o campanie politică de discreditare a unor oameni...

Așa, și chiar dacă e, chiar admițând această teză (absolut tembelă), victimele nu mai există? Argații ăia puși pe pilă s-au materializat din vidul cosmic în pozițiile lor privilegiate? Impostoratul s-a petrecut evoluționar, de la stadiul de bacterie până la maimuță primată? Nu. De fapt singurul loc unde funcționează ”creaționismul” e în administrația publică. Unde diverși torționari sau imbecili de ocazie sunt fabricați din coasta vreunei Eve, la rândul ei o coastă de Adam", a concluzionat Gabriel Diaconu.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News